Li Shuang descoperi că rezistența lui Jin’an la alcool nu era tocmai impresionantă la trei luni după ce părăsiseră Muntele Chang de Sud.
Într-o zi, Li Shuang și Jin’an întâlniseră niște tâlhari care jefuiseră o procesiune de nuntă. Li Shuang salvase mireasa, în timp ce Jin’an urmărea tâlharii până la ascunzătoarea lor, capturându-le pe loc cei trei lideri și predându-i autorităților locale.
Pentru ei, fusese doar un incident mărunt, însă alaiul de nuntă le fusese recunoscător până la lacrimi, insistând să-i invite la ospățul de nuntă în semn de mulțumire.
Neputând refuza o asemenea ospitalitate sinceră și dorind să se odihnească după o călătorie lungă, Li Shuang acceptă invitația.
Nunta era între două familii de vază din cetăți diferite. Deși nu era la fel de fastuoasă ca ceremoniile nobiliare pe care Li Shuang le mai văzuse, era totuși o adevărată sărbătoare pentru regiunea respectivă. Fiind salvatorii miresei, Li Shuang și Jin’an fură așezați la masa principală.
În mijlocul atmosferei vesele, Li Shuang nu se putu abține să nu zâmbească. Când mirele o conduse pe mireasă pentru plecăciunile ceremoniale, ea se împiedică ușor. Mirele o prinse repede, stârnind glume binevoitoare din partea mulțimii. Fața mirelui se îmbujoră până la ultima parte a ceremoniei.
Li Shuang găsi scena amuzantă și bău o cupă de vin. Când se întinse după ulcior, cineva îi umplu cupa.
Privind într-o parte, îl văzu pe Jin’an care o privea cu ochi senini. După ce lăsă ulciorul jos, sorbi din cupa lui.
Li Shuang își aruncă privirea în jur, apoi întrebă:
– E ziua nunții altora. De ce mă privești pe mine așa?
– Nimic altceva nu e la fel de frumos ca tine.
Venind de la altcineva, asemenea cuvinte directe ar fi părut nepotrivite, dar din partea lui păreau firești și sincere. Li Shuang se obișnuise cu complimentele lui casuale, iar atmosfera festivă și vinul îi dădură curaj să întrebe:
– Așa de frumoasă încât doar bei și nu mănânci?
– Tu îmi oferi deja toată culoarea, parfumul și gustul de care am nevoie.
Li Shuang rămase fără cuvinte pentru o clipă. Întoarse privirea și spuse:
– Atunci folosește-mă ca gustare lângă băutură.
Ce nici Li Shuang, nici Jin’an nu se așteptau era că vinul preparat de această familie de vază dintr-o cetate mică avea o tărie neașteptată.
Li Shuang era obișnuită să bea, mânca pe măsură ce consuma vin și știa când să se oprească. Însă, când se uită la Jin’an, fața lui era ușor îmbujorată, iar ochii săi clari deveniseră încețoșați și visători.
Li Shuang îl privi un moment, apoi întrebă, nevenindu-i să creadă:
– Ești beat?
Jin’an nu răspunse, ci puse ceașca pe masă. Sunetul ceștii lovind lemnul dezvăluia dificultatea cu care își controla mișcările.
Li Shuang era sigură acum – Jin’an era beat.
Acest lucru o nedumeri. În mintea ei, fiind un prinț al barbarilor din Apus, cunoscuți pentru natura lor aprigă și tradițiile lor de băut, Jin’an ar fi trebuit să aibă o toleranță mai bună decât a ei. Cum se putea îmbăta atât de ușor?
– Ar trebui să te ajut să te odihnești?
Gazda pregătise două camere pentru ei, știind că erau călători.
Jin’an clătină din cap la sugestia ei. Încă stătea drept, iar cineva care nu-l cunoștea la fel de bine ca Li Shuang ar fi trecut cu vederea faptul că era beat. Temându-se că ar putea să cadă, Li Shuang îi prinse brațul pentru a-l susține. Nu-l mai văzuse niciodată beat și nu știa cum avea să reacționeze – ce-ar fi dacă s-ar prăbuși încercând să-și păstreze cumpătul?
– Lasă-mă să te duc înapoi.
Jin’an clătină din cap din nou.
Li Shuang oftă:
– Atunci ce vrei să faci?
– Ce vreau să fac? – murmură Jin’an, repetând cuvintele ei.
Deodată, își ridică mâna și îi prinse bărbia. Mâna care tremurase cu câteva momente înainte, ținând ceașca de vin, îi controlă acum perfect capul lui Li Shuang, aducându-i buzele aproape de ale lui.
Jin’an îi captură buzele cu ale sale.
Li Shuang rămase complet uluită de acest atac neașteptat.
În cele trei luni de când părăsiseră Nanchangshan, deși fusese mereu alături de Jin’an, nu făcuseră niciodată nimic nepotrivit, în ciuda frecventelor… gesturi ale lui Jin’an.
Pentru Jin’an, aceste gesturi nu păreau a fi flirturi, ci doar moduri directe de a-și exprima gândurile.
Dar totul rămăsese doar la acest nivel.
Jin’an nu mai fusese ca în Saibei, când o îmbrățișa sau o săruta de câte ori avea ocazia.
După ce își recăpătase amintirile, părea să înțeleagă mai bine că astfel de acțiuni ar putea părea pripite pentru Li Shuang, așa că se străduise să se abțină, pentru a nu o face să se simtă inconfortabil.
La rândul ei, Li Shuang nu luase niciodată inițiativa să-l țină de mână, cu atât mai puțin să-l sărute.
Pe drum, mai ales în nopțile liniștite petrecute în taberele de sub cerul liber, Jin’an obișnuia să stea în copaci, oferindu-i lui Li Shuang mai multă intimitate. De câteva ori, privind silueta lui din umbră, avusese impulsul să-l cheme jos sau să urce ea însăși pentru a se așeza lângă el.
Pentru că astfel, silueta lui nu ar mai fi părut atât de singuratică.
Wu Yin îi spusese că Viermele de Jad adora apropierea de stăpânul său, iar Li Shuang știa că Jin’an iubea să fie aproape de ea. Dar acea fereastră subțire dintre ei rămăsese intactă – el nu o trecuse, așa că nici ea nu o făcuse.
Această situație a continuat până astăzi.
Când Jin’an o sărută acum atât de puternic, dominator și nerezonabil, Li Shuang nu știa cum să reacționeze.
Din fericire, Jin’an nu făcu nicio altă mișcare, doar o eliberă, privindu-o cu obișnuita sa atenție concentrată, înainte de a declara, pe un ton serios:
– Vreau să o fac din nou.
Li Shuang nu știa dacă să-l considere inocent sau lipsit de rușine.
Privi în jur și, din fericire, ceilalți invitați la nuntă erau și ei destul de amețiți de alcool, grupați în mici cercuri sau ajutați să plece. Nimeni nu părea să-i fi observat pe ea și Jin’an.
Fără să mai răspundă, se ridică și îl sprijini pe Jin’an, conducându-l spre camera pregătită de gazdă.
Jin’an își lăsă jumătate din greutatea corpului pe umărul lui Li Shuang și repetă cu seriozitate:
– Vreau să o fac din nou.
– Știu – îi răspunse ea calm. Dar nu se opri. Continuă să-l conducă spre cameră, îl lăsă pe pat și îl ajută să-și scoată pantofii. Când îi ridică picioarele pe pat și încercă să se îndrepte, simți o mână în jurul taliei, care o trase în jos.
Prinsă nepregătită, căzu peste Jin’an.
Podul nasului lui era foarte drept – acesta fu singurul gând care îi trecu prin minte înainte ca fețele lor să se apropie aproape periculos. Apoi Jin’an îi fură următoarea clipă de conștiență.
Ca atunci când se întâlniseră pentru prima oară, Jin’an nu era deosebit de blând, dar tocmai prin asta își exprima atât de bine posesivitatea față de ea.
Parfumul vinului de pe Jin’an o amețea acum și pe Li Shuang. Săruturile lui îi stârneau emoții, iar situația începea să scape de sub control. Mâinile lui îi mângâiau instinctiv spatele, în timp ce buzele i se mutau de la bărbie spre gât, claviculă…
Apoi o mușcă, provocând o ușoară durere.
Acea durere o trezi brusc pe Li Shuang la realitate.
Îl împinse cu forță și se ridică, tușind ușor:
– Ești beat. Dormi bine.
Încercă să se ridice, dar Jin’an îi prinse mâna cu fermitate.
Li Shuang nu voia să se uite înapoi, dar Jin’an o ținea atât de strâns, asemenea unui om care se agață de ultima scândură plutitoare. Întorcându-se, nu putu ignora privirea rănită din ochii lui.
– Mă respingi? – întrebă el.
Li Shuang își masă tâmplele, simțind cum i se apropie o durere de cap.
Dacă Jin’an ar fi fost măcar puțin mai dominator, ar fi știut cum să-l gestioneze. Dar în fața acelor ochi triști și imploratori, era complet lipsită de apărare.
– Nu…
– Te-am făcut să te simți inconfortabil?
– Nu.
– Vreau să continui.
Cum putea să spună asemenea lucruri cu atâta naturalețe?
Li Shuang încercă să-și tragă mâna din strânsoarea lui:
– Nu, ești beat. Nu te poți controla acum.
– Corect – recunoscu Jin’an direct.
– Am nevoie de concentrare totală pentru a mă controla, iar acum nu pot.
Vorbea atât de sincer, încât Li Shuang nu mai avea nimic de spus.
– Bine că știi. Vom vorbi când vei fi treaz.
– Când voi fi treaz, nu voi mai îndrăzni să te ating.
Cuvântul „îndrăzni” o surprinse pe Li Shuang, pentru că, în toată călătoria lor, nu găsise nimic ce Jin’an nu îndrăznea să facă.
– De ce?
– Mi-e teamă că mă vei respinge.
Li Shuang simți cum inima i se înmoaie ușor și se așeză pe marginea patului:
– Jin’an, a fi cu tine e deja suficient de liber. Eu…
– Se opri, părând că îi e greu să continue, dar în cele din urmă își adună curajul și spuse:
– Nu mi-am făcut planuri pentru un viitor fără tine.
Pupilele negre ale lui Jin’an păreau să se lumineze la aceste cuvinte:
– Viitorul tău mă va avea întotdeauna pe mine.
– Da, te va avea.
Afară, noaptea căzuse adânc. Observând că Jin’an nu mai era la fel de impulsiv, Li Shuang stătea pe marginea patului, planificând să plece după ce el va adormi.
Dar Jin’an șopti cu voce scăzută:
– Eu cred că te iubesc.
Li Shuang simți cum inima îi tremură și, fără să protesteze, îl lăsă să o sărute din nou.
Noaptea trecu într-o liniște profundă, luminată doar de razele lunii.
Lasă un răspuns