Cui Yi, întins pe jos și țintuit de câinele uriaș, tremura din toate încheieturile.
– Nu… nu face nimic nesăbuit. Te rog, nu fi impulsiv, se bâlbâi el, fără să îndrăznească să miște nici măcar un deget.
Câinii erau mult mai înfricoșători decât oamenii. Cu oamenii, puteai negocia sau argumenta, dar cu un câine, nu exista cale de mijloc. Dacă hotăra să-i lovească gâtul cu laba, sfârșitul lui ar fi venit pe loc!
Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât spaima lui Cui Yi creștea. Putea simți respirația caldă a câinelui pe fața lui, iar din când în când, câteva picături de salivă i se prelingeau pe piele.
– Uaaah! Uaaah! Uaaah! tânărul stăpân, răsfățat de mic, izbucni în plâns, incapabil să suporte presiunea.
Scena, inițial tensionată și plină de adrenalină, deveni brusc caraghioasă din cauza bocetelor lui.
Mulți dintre privitori gândiră în sinea lor: Acest băiat pudrat poate că e dur când îi intimidează pe alții, dar uite-l acum, ce laș e sub laba unui câine. Mai bine l-ar scăpa câinele de chin!
Cei doi bărbați de vârstă mijlocie, servitorii lui Cui Yi, ascundeau disprețul adânc în priviri. Așa persoană jalnică să slujească…
Indiferent ce gândeau însă, dacă lui Cui Yi i s-ar fi întâmplat ceva sub ochii lor, consecințele ar fi fost grave. Unul dintre ei scoase pe ascuns o arbaletă de mânecă.
Era o armă interzisă, iar dacă ar fi fost descoperită, pedeapsa ar fi depins de severitatea cu care cineva ar fi ales să investigheze cazul.
– Asta nu e bine, gândi Jiang Si, privind de la înălțime. Din poziția sa, avea o perspectivă mult mai clară decât cei din stradă și observase imediat arbaleta ascunsă.
Această armă de distanță reprezenta o amenințare majoră pentru Er Niu.
Jiang Si nu mai putu rămâne calm. Se întoarse să coboare scările, dar fu oprit de o voce familiară:
– Ce intenționezi să faci câinelui meu?
Vocea era clară ca un izvor de munte, lipsită de orice urmă de grosolănie. Captivă imediat atenția tuturor, iar până și Cui Yi ridică instinctiv privirea pentru a descoperi sursa vocii.
Er Niu, cu o labă pe fața lui Cui Yi, lătră afectuos la nou-venit.
Yu Qi se apropie, cu o privire rece.
– Ce intenționezi să faci câinelui meu?
Cui Yi, încă țintuit sub labă, ar fi vrut să lovească pământul de frustrare.
– Uită-te mai bine! Cine face ce cui? scrâșni el din dinți.
– Ham! lătră Er Niu, atenționându-l.
Cui Yi încremeni imediat, nemișcat. Încerca disperat să îi facă semn cu privirea tovarășului său, Yang Shengcai.
Yang Shengcai, însă, era la fel de perplex. Acest câine era cu adevărat feroce; tocmai învățase ceva nou. De ce câinele pe care îl crescuse el era docil ca un miel?
Câinii altora…
Privirea lui Yang Shengcai se opri asupra stăpânului câinelui, iar ochii i se lumină când îi văzu chipul. Omul acesta era incredibil de chipeș!
– Acesta e câinele tău? întrebă el, deși tonul său pierdu din aroganță.
Cui Yi, care încă suferea sub laba câinelui, ar fi vrut să sară și să-i tragă un șut lui Yang Shengcai. Obiceiul lui prost de a se lăsa cucerit de chipuri frumoase lovea din nou.
– Tu… dă câinele jos de pe mine, spuse Cui Yi cu un ton mai moale, realizând că nu se putea baza pe companionul său și nici nu îndrăznea să provoace câinele uriaș.
Yu Qi se apropie de Cui Yi și îl privi de sus.
Din unghiul lui Cui Yi, putea vedea indiferența rece din ochii întunecați ai celuilalt.
Acea privire îl făcu pe tânărul stăpân, crescut ca o comoară, să simtă o rușine profundă.
Când va ieși din această situație, îl va face pe acest om să plătească!
– Cere-ți scuze câinelui meu, spuse Yu Qi.
– Ce? Cui Yi crezu că nu auzise bine.
Yang Shengcai, care își revenise din uimire, interveni:
– Frate, nu ești cumva confuz? Tu ești cel care nu ți-ai controlat această creatură, lăsând-o să-mi atace prietenul. Prietenul meu încă e sub laba lui, iar tu îi ceri să-și ceară scuze?
Yu Qi îl privi pe Yang Shengcai cu surprindere:
– Nu-i treaba tatălui tău să te disciplineze? Ce legătură are asta cu mine?
– Să mă disciplineze? Ce vrei să spui?
Câțiva dintre privitori, care înțeleseseră aluzia, izbucniră în râs.
Pe măsură ce râsetele se răspândeau, Yang Shengcai pricepu în sfârșit.
Acest individ tocmai îl numise animal!
– Nesimțitule! Cum îndrăznești să mă insulți! răbufni Yang Shengcai, roșu de furie.
Cine era Yang Shengcai? Bunicul său era actualul Ministru al Riturilor, iar sora lui era Prințesa Moștenitoare. Era unul dintre tinerii nobili privilegiați ai capitalei. Cum putea să fie ridiculizat public ca un „micul animal”?
Așa ceva nu putea fi tolerat!
Yang Shengcai desfăcu biciul de oțel de la brâu și îl pocni spre Yu Qi.
Văzând că stăpânul său este atacat, Erniu rămase surprinzător de calm, coborând capul pentru a-i linge fața lui Cui Yi de câteva ori.
Viziunea lui Cui Yi se încețoșă, iar, în mod surprinzător, cel pe care îl ura cel mai mult în acel moment nu era Yu Qi sau câinele cel mare, ci Yang Shengcai.
Acest fiu de țestoasă o să-l bage în mormânt!
Biciul se repezi spre Yu Qi cu o forță înverșunată.
Yu Qi zâmbi și prinse biciul lung cu mâna.
– Dă drumul! strigă furios Yang Shengcai.
– Ce se întâmplă aici? Un grup de oficiali ajunse, în sfârșit, la fața locului, într-un mod extrem de întârziat.
Spectatorii se dădură imediat la o parte, simpatizând în secret cu Yu Qi.
Ce păcat ar fi fost ca un tânăr atât de chipeș să fie arestat și aruncat în închisoare.
Yang Shengcai se simți brusc încurajat și spuse furios:
– Comandamentul celor Cinci Districte doar mănâncă pe gratis? Un câine periculos atacă oameni pe strada principală, iar ticăloșii comit acte de violență, așa mențineți voi ordinea în capitală?
Ofițerul principal ridică sabia spre Yu Qi și strigă:
– Dă drumul!
Yu Qi îi aruncă un zâmbet disprețuitor lui Yang Shengcai și strânse biciul mai tare.
Furia lui Yang Shengcai se aprinse.
Acest individ încă îndrăznea să fie sfidător în fața oficialilor!
Instinctiv, trase de bici înapoi, dar, spre surprinderea sa, celălalt îi dădu brusc drumul.
Din cauza forței, Yang Shengcai se poticni câțiva pași înapoi, lovindu-se direct de gardianul bătrân care ținea arbaleta ascunsă în mânecă.
Gardianul bătrân înjură în sinea lui ghinionul, dar, înainte să poată ascunde arbaleta, o umbră neagră și galbenă îi mușcă încheietura.
Durerea bruscă îl făcu pe bodyguard să-și slăbească priza, iar arbaleta căzu pe jos.
Er Niu apucă arbaleta și alergă la Yu Qi. Văzând cum stăpânul său aruncă o privire aparent nepăsătoare spre oficialul principal, câinele părea să înțeleagă imediat intenția stăpânului. Lăsă arbaleta la picioarele oficialului principal.
Oficialul principal rămase uimit.
Deținerea unei arbalete ascunse nu era deloc o infracțiune măruntă!
– Ce mai așteptați? Arestați-l pe acest om și câinele lui! strigă Cui Yi, ridicându-se.
Colțurile gurii oficialului principal se contractară, iar ochii îi rămăseseră ațintiți, vizibil incomodați, asupra dovezii incriminatoare a arbaletei.
Cu atât de mulți oameni care priveau, părea dificil să favorizeze pe cineva.
Cui Yi urmă privirea oficialului principal și spuse cu dispreț:
– Este o armă pe care gardianul meu o folosește pentru a mă proteja. Ce tot vă uitați? De ce nu faceți arestarea încă?
– Da, de ce nu faceți arestarea, domnule ofițer? spuse calm Yu Qi, aruncând o privire spre arbaleta de pe jos. Nu cred că există vreo lege în Dinastia Marelui Zhou care să permită servitorilor fiilor oficialilor civili să dețină arbalete ascunse, nu-i așa?
Un strop de sudoare rece se prelinse pe fruntea oficialului principal.
Dacă ar fi fost un pumnal sau ceva similar, ar fi fost mai ușor de scuzat, dar o arbaletă letală!
Sub privirile mulțimii, oficialul principal îi aruncă discret o privire liniștitoare lui Cui Yi.
– Tinere stăpân Cui, îmi cer scuze, dar trebuie să-i rețin pe amândoi.
Apoi se întoarse spre Yu Qi și spuse rece:
– Permiterea unui câine periculos să facă ravagii este o crimă de tulburare a ordinii publice. Luați-l pe acest om și ucideți câinele chiar aici, pe stradă!
