O agitație izbucni pe stradă.
Jiang Si se grăbi la fereastră și privi în jos.
Mai mulți bărbați care arătau ca niște golani îl înconjuraseră pe Er Niu, apropiindu-se precaut de el. Fiecare ținea în mână o bâtă groasă de lemn.
Nu departe, doi bărbați stăteau unul lângă celălalt. Unul purta o robă brodată și ținea un evantai pliabil, în timp ce celălalt purta o robă simplă, albă.
Jiang Si îi recunoscu pe amândoi.
Cel în roba brodată era Cui Yi, fiul Prințesei Rongyang și al generalului Cui Xu. De curând, Er Niu îl mușcase pe stradă. Celălalt era Yang Shengcai, nepotul Ministrului Riturilor.
Privirea lui Jiang Si zăbovi pentru o clipă pe fața lui Yang Shengcai.
Tânărul, care nu părea cu mult mai în vârstă decât fratele ei, avea o înfățișare prezentabilă. Totuși, el era ucigașul care provocase moartea fratelui ei. Cu toate acestea, Jiang Si știa doar că moartea celui de-al doilea frate avea legătură cu Yang Shengcai, fără să cunoască detaliile exacte.
– Domniță, câinele acela va fi omorât în bătaie de ei. Să meargă această slujnică să-l ajute? Ah Man își scoase capul, cu fața plină de îngrijorare.
Jiang Si își strânse buzele, privind în jos:
– Deocamdată, să mai așteptăm.
După cum îl cunoștea pe Er Niu, acei golani s-ar putea să nu fie o problemă pentru el.
– Domniță, să-l văd pe câinele acela înconjurat de ei mă face să fiu tare neliniștită, spuse Ah Man, strângând instinctiv pervazul ferestrei.
– Se numește Er Niu.
Ah Man o privi pe Jiang Si.
Jiang Si zâmbi:
– Câinele acela se numește Er Niu. Are un nume.
– De unde știe domnița asta? întrebă Ah Man nedumerită.
Jiang Si ezită, apoi tuși ușor și spuse:
– I-am auzit stăpânul strigându-l așa zilele trecute.
Ochii lui Ah Man se măriră, amintindu-și de tânărul care era chiar mai chipeș decât Jiang Zhan, și spuse pe neașteptate:
– Vrei să spui acel ticălos chipeș!
Fața lui Jiang Si se înroși, apoi se întunecă:
– Ce fel de descriere e asta?
Era scuzabil să fie numit ticălos doar pentru că era chipeș?
Ah Man clipi, cu o expresie foarte inocentă:
– Această slujnică crede că descrierea e destul de potrivită.
– Destul! o mustră Jiang Si ușor, întorcându-și din nou atenția spre agitația de jos.
Unul dintre golani scoase un urlet și ridică bâta spre Er Niu.
Er Niu sări agil, ferindu-se, și îl mușcă de încheietură.
Omul țipă de durere, scăpând bâta pe jos.
Văzând aceasta, ceilalți începură imediat să lovească haotic cu bâtele.
Er Niu nu-l eliberă pe bărbatul pe care îl mușcase. Picioarele din spate se ridicară și loviră un alt bărbat care se apropia, chiar în față. Apoi, cu agilitate, se strecură printre gloată.
Până când privitorii realizaseră ce se întâmplase, câțiva golani erau deja întinși pe jos, ținându-se de răni și gemând de durere.
Oamenii nu se putură abține să nu-și frece ochii, nevenindu-le să creadă.
Câinele ăsta era incredibil!
Câinele mare ridică capul și lătră o dată, apoi păși încet către Cui Yi și Yang Shengcai. Pe drum, călcă pe fața unuia dintre golanii căzuți, fără să-i arunce măcar o privire.
Privitorii nu se putură abține să nu simtă un fior de neliniște.
Acest câine nu era doar incredibil, era și arogant. Al cui câine putea fi acesta?
– Domniță, de ce această slujnică are impresia că Er Niu tocmai a lătrat spre tine?
Jiang Si nu răspunse, privirea ei urmărind silueta câinelui.
Auzi în lătratul lui Er Niu un ton liniștitor.
Oare Er Niu era îngrijorat pentru ea?
– Nu te apropia, nu te apropia… Cui Yi, față în față cu Er Niu care se apropia, era îngrozit. Se retrase pas cu pas, palid la față.
– Cui Yi, oamenii tăi nu sunt prea pricepuți. Câțiva dintre ei nu pot face față unui câine, îl batjocori Yang Shengcai, mângâindu-și bărbia.
– Cui Cheng, Cui Gong, ați murit? Ieșiți repede! strigă Cui Yi.
Două figuri aterizară aproape simultan în fața lui Cui Yi.
Cui Yi respiră ușurat și flutură evantaiul.
Din fericire, prevăzuse că acești gardieni de casă sunt inutili, mai ales după ce fusese încolțit de o haită de câini ultima dată. Așa că își bătuse tatăl la cap până ce acesta îi dăduse doi vechi gardieni personali, retrași de pe câmpul de luptă.
Acești doi gardieni experimentați erau ucigași căliți, care nu clipiseră nici măcar în fața morții. A se ocupa de un câine șchiop părea o joacă de copii pentru ei.
Jiang Si, care urmărise scena de la fereastră, deveni brusc serioasă.
Putea să simtă aerul de veterani de război care îi înconjura pe cei doi bărbați.
– Domniță, ar trebui să coborâm? Această slujnică simte că acești doi oameni nu sunt deloc simpli, spuse Ah Man, vizibil tensionată.
– Nu, dacă coborâm, nu am putea face mare lucru. De aici, avem o perspectivă mai bună pentru a reacționa, răspunse Jiang Si, stăpânindu-și gândurile impulsive.
Învățase câteva mișcări ingenioase de la Yu Qi, care ar fi putut funcționa pentru a surprinde oamenii de rând, dar era clar că nu ar fi suficiente într-o luptă reală. Cât despre Ah Man, abilitățile ei de luptă păreau mai degrabă spectaculoase decât eficiente în fața acestor doi bărbați obișnuiți, dar periculoși.
Er Niu era extrem de sensibil la aura celor doi. Blana i se zbârlise, iar un mârâit profund răsuna din pieptul său.
Cei doi bărbați și câinele s-au angajat rapid într-un duel.
Privitorii își țineau respirația, captivați de brutalitatea luptei care amintea de câmpurile de luptă.
Unul dintre bărbați fusese mușcat de pulpă, pierzând o bucată de carne, iar sângele îi curgea pe picior. Er Niu, însă, nu mai avea calmul din confruntarea cu tâlharii de mai devreme. Răsufla greu, scoțând limba afară.
Piciorul său șchiop îi încetinise mișcările exact într-un moment crucial.
– Domniță, pare că Er Niu are probleme, spuse Ah Man, frământându-și mâinile, în timp ce jos situația devenea tot mai tensionată.
Jiang Si îi puse o ceașcă de ceai în mână:
– Ține asta bine. Dacă Er Niu nu mai face față, arunc-o în bărbatul în roba brodată.
Jiang Si se referea la Cui Yi.
Deși îl ura mai mult pe Yang Shengcai, cei doi bărbați erau oamenii lui Cui Yi, iar aceștia aveau să-i prioritizeze siguranța.
– Bestie, să vedem cât de arogant mai ești acum! strigă unul dintre bărbați, frustrat de dificultatea luptei cu un câine șchiop. Scoase un pumnal lucios de la picior și îl îndreptă spre Er Niu.
– Ucideți-l! Vom mânca carne de câine azi! țipă Cui Yi cu entuziasm.
Ar fi trebuit să folosească un cuțit ca să jupoaie această bestie de mult, dar cei doi bătrâni încăpățânați ezitaseră prea mult.
Conform legilor dinastiei Zhou, oamenilor de rând le era interzis să poarte arme, dar clasele privilegiate, precum Cui Yi, aveau astfel de libertăți.
Pumnalul strălucitor reflecta razele soarelui, iar mulțimea se retrase instinctiv.
Ah Man nu mai ezită și aruncă ceșcuța cu toată puterea.
Ceașca de porțelan trasă o arcadă prin aer, lovindu-l cu precizie pe Cui Yi în frunte.
Cui Yi scoase un țipăt jalnic și căzu pe spate.
Cei doi bărbați care se luptau cu Er Niu alergară imediat spre Cui Yi.
Totuși, o siluetă neagră și galbenă ajunse înaintea lor.
Câinele masiv, aproape cât jumătate din înălțimea unui om, își puse o labă pe fruntea sângerândă a lui Cui Yi, care abia mai respira. Își legăna leneș coada, urmărindu-i pe cei doi bărbați care se apropiau.
Cui Yi era atât de speriat, încât nici nu mai simțea durerea din frunte. Gângăvi:
– Repede, salvați-mă!
– Bestie, îndepărtează-te acum! strigă unul dintre cei doi bărbați.
Er Niu îl privi.
Omul rămase înmărmurit, simțind brusc că ochii îi jucau feste.
De ce i se părea că vede dispreț în privirea acelui câine?
Trebuia să fie o iluzie.
Apoi văzu cum câinele ridică încet laba și o coborî spre gâtul lui Cui Yi.
Tot locul deveni tăcut.
Acest câine trebuie să fie posedat de un spirit!
Lasă un răspuns