Deși cartierul Dongguo Magu era situat într-o zonă haotică a cetății estice, era un loc în care diferite clase sociale se simțeau oarecum copleșite de respect.
Aici trăia o Doamnă Nemuritoare, renumită în toată regiunea. Se spunea că aceasta putea comunica cu fantomele și spiritele și chiar familiile nobile o invitau în secret pentru a efectua ritualuri atunci când se confruntau cu probleme deosebite.
Un tânăr cu trăsături delicate observa împrejurimile cu curiozitate.
Casele scunde și dărăpănate, mizeria adunată în colțuri, apa murdară care curgea pe jos și sunetele ocazionale de copii care plângeau sau râdeau, toate acestea erau noi pentru tânărul curios.
Această noutate era ascunsă sub o oarecare prudență.
Bărbații aceia leneși, care stăteau sprijiniți de ziduri și aruncau priviri către tânărul tăcut, îl făceau și mai precaut.
Era un loc în care nu mai fusese niciodată și o scenă pe care nu o mai văzuse până acum.
Dar când ajunse la o intersecție, tânărul se opri, ochii lui afișând o urmă de confuzie.
După ce rămase câteva clipe în cumpănă, tânărul nu avu altă alegere decât să se apropie de o femeie care ducea un coș cu rufe și să o întrebe:
– Doamnă, îmi poți spune cum pot ajunge pe Aleea Magu?
Femeia îl privi pe tânăr, observându-i fața curată și delicată, dar hainele extrem de obișnuite. Privirea ei deveni imediat subtilă. Își ridică bărbia și spuse:
– Mergi în direcția aia.
Tânărul îi mulțumi și o luă în direcția indicată.
Femeia își strânse coșul cu rufe, privind în urma tânărului cu un cuvânt nerostit. În cele din urmă, dădu din cap și se grăbi spre casa ei.
Tânărul mersese doar vreo sută de pași până când un bărbat de vreo douăzeci de ani scuipă un fir de iarbă pe care îl mesteca și îi bară calea. Cu un zâmbet nesincer, spuse:
– Micuțule, unde te duci? De ce nu stai să te joci cu fratele cel mare un pic?
Tânărul ridică puțin din sprâncene pentru o clipă.
Femeia îi spusese să se îmbrace în haine bărbătești atunci când venea într-un astfel de loc pentru a evita necazurile. Dar putea această persoană să fie oarbă și să vrea ca un „băiat murdar” ca ea să stea și să se joace?
Acest tânăr era, de fapt, Ah Man, deghizată într-un băiat.
Ah Man era înaltă deși era încă o adolescentă, astfel încât purtând haine bărbătești nu părea deloc ciudat.
Hmm, femeia îi spusese și că dacă oamenii tot veneau să provoace necazuri, în ciuda deghizării, trebuia să folosească banii pentru a rezolva problema.
Ah Man își amintea ferm instrucțiunile stăpânei și scoase câteva monede de cupru din buzunarul ei, punându-le în mâna tânărului.
Tânărul se uită uimit, apoi suflă pe una dintre monedele de cupru și zâmbi:
– Micuțul frate este destul de înțelept, dar fratele cel mare nu s-a apropiat de tine pentru bani.
Atunci trebuie să fie că banii nu erau suficienți!
Ah Man scoase un alt șir de monede de cupru și le așeză în mâna tânărului, deși simțea o oarecare părere de rău.
Era păcat că stăpâna îi spusese să evite necazurile, altfel ar fi putut ridica acest slăbănog cu o singură mână și să-l arunce într-un perete.
Tânărul nu se așteptase ca acest tânăr, care părea îmbrăcat foarte simplu, să scoată atât de mulți bani.
Deși Ah Man dăduse doar monede de cupru, această zonă era una săracă, unde majoritatea trăiau de la o zi la alta. Aceste monede de cupru erau suficiente pentru ca o persoană să mănânce chifle de carne câteva zile.
Privirea tânărului se fixă pe punga ce atârna de talia lui Ah Man și, fără rușine, o smulse.
Ah Man își strânse pumnul, suprimându-și furia, și spuse:
– Ți-am dat toți banii. Pot să trec acum?
Tânărul zâmbi din nou:
– Nu te grăbi, micuțule. Fratele cel mare nu vrea banii tăi.
Atunci el voia doar banii.
– Ce vrei, atunci? întrebă Ah Man, ochii ei observând mai mulți bărbați leneși care îi priveau cu poftă din apropiere.
– E pentru tine, frățioare. Fratele mai mare te-a îndrăgit la prima vedere. Tânărul devenise mai obraznic din cauza cedărilor constante ale lui Ah Man.
Ah Man îl privi rece pe tânăr și ridică trei degete.
– Ce înseamnă asta?
– Stăpâna mea spune că lucrurile nu trebuie să meargă mai departe de trei ori. Ah Man păși înainte, fără vreo expresie pe față, apropiindu-se de el.
Tânărul simți ceva cum îi străpunge corpul.
Sensatia era ciudată. Simțea rezistența cărnii și a sângelui împotriva obiectului, dar nu simțea nicio durere.
Tânărul privi în jos și văzu un ac de păr auriu înfipt în abdomenul său inferior, cu majoritatea acului încă în afară. Floarea de magnolie de pe vârful acelui ac părea că ar putea emite miros.
În acel moment, o idee îi trecu brusc prin minte: dacă ar fugi acum, ar rămâne acul de păr auriu al lui?
Dar, dintr-un anumit motiv, tânărul își simțea picioarele ferm înfipte în pământ, incapabile să se miște.
– Nu te doare, nu-i așa? Tonul lui Ah Man era rece, sunând în mod deosebit de straniu în urechile tânărului.
Tânărul simți un fior și un șuvoi de transpirație rece îi inundă spatele.
Nu îl durea. Nu simțea nicio durere.
De ce nu îl durea? Cum de nu-l durea?
Mica porțiune de ac de păr auriu lăsată în abdomenul său nu-l speria prea tare pe tânăr. Până la urmă, era un golan de stradă și o astfel de rană nu reprezenta mare lucru pentru el. Dar văzând sângele fără să simtă nicio durere îl făcea pe tânăr să-i tremure inima.
În mijlocul zilei, oare întâlnise o fantomă?
Locul nu era departe de Aleea Magu, unde trăia Doamna Nemuritoare care putea comunica cu fantomele și spiritele. Poate că nu era imposibil să întâlnească ocazional o fantomă?
– Nu te doare, nu-i așa? Vocea calmă a lui Ah Man sună din nou.
– N-nu, nu mă doare, răspunsul tânărului era stângaci.
– Așa e, nu ar trebui să te doară. Va începe să te doară la miezul nopții și va deveni din ce în ce mai dureros în fiecare zi de acum înainte. Vocea lui Ah Man devenea tot mai joasă, ca niște fire invizibile care se strâng în jurul gâtului tânărului, făcându-l să simtă că nu poate respira.
Deci este doar un laș. Nu știu de ce doamna vrea să folosească pe cineva ca acesta.
Disprețul îi fulgeră prin ochi lui Ah Man, care șopti aproape nerostit:
– Dacă nu vrei să mori din cauza durerii la un moment dat, amintește-ți să duci acest ac de păr auriu în a doua cameră privată de la etajul al doilea al Ceainăriei Tianxiang la amiază, peste trei zile.
Tânărul abia își reveni după ce Ah Man dispăru de pe aleea din față.
– Ah Fei, de ce stai acolo ca un idiot? întrebară tovarășii lui obișnuiți.
– Nu-i nimic, răspunse tânărul și împinse repede pe cineva care îl bătuse pe umăr, fugind.
Indiferent dacă ceea ce a spus acel tânăr ciudat era adevărat sau nu, nu putea lăsa pe nimeni să vadă acest ac de păr auriu!
– Este Ah Fei bolnav sau ce? întrebă cel care fusese împins.
– Uite asta! spuse cineva arătând spre pământ cu entuziasm.
Se uitară în jos și văzură pete de sânge pe pământ, iar fețele lor își schimbară culoarea.
– Măi, oare Ah Fei a avut parte de niște adevărate necazuri?
– Eu tot credeam că temperamentul lui Ah Fei îi va aduce belele. Haideți să ne risipim, împrăștiați-vă!
Grupul se întoarse la zid și reluă atitudinea leneșă.
Ah Man intră pe Aleea Magu și se opri în fața unei case cu o lampă cu iepuraș de jad atârnată la intrare.
Casa era veche, dar părea în stare bună, deși ușa de lemn arăta semne adânci de uzură.
Un bărbat bătu la ușă, iar în scurt timp o tânără deschise uşa.
– Am venit să o văd pe Doamna Nemuritoare.
Fata era obișnuită cu asta și deschise larg ușa, spunând:
– Intră.
Ah Man o urmă pe fată înăuntru.
Camera era plină de vapori de fum parfumat. O femeie de vârstă mijlocie, cu părul strâns într-un coc taoist, stătea în poziție de meditație, cu ochii ușor închiși, având un aer destul de desprins de lume.
Auzi mișcarea și femeia își deschise ochii.
– Ce vrei?
Lasă un răspuns