La auzul vocii lui Jiang Si, chipul frumos al lui Jiang Zhan se întunecă instantaneu. Se întoarse în pas grăbit și se poziționă protector în fața ei, șuierând exasperat:
– De ce ai ieșit afară?
– Mi-am terminat cumpărăturile, răspunse Jiang Si cu inocență, ca și cum nu ar fi observat situația din afară.
– Ei bine, bine, pe cine avem aici? Drăguța ta? veni o voce batjocoritoare.
Prin vălul de tifon negru, Jiang Si îl privi pe vorbitor, iar ochii ei înghețară.
În viața ei anterioară, acești oameni fuseseră complici la moartea fratelui ei!
Atunci, era distantă față de fratele ei și nu-i păsa de prietenii sau de dușmanii lui. Doar o dată, când tatăl îl bătuse crunt pe fratele ei, auzise câteva detalii.
Tatăl fusese furios că fratele ei se asocia cu Yang Shengcai, nepotul Ministrului Riturilor, dar fratele ei susținea cu încăpățânare că Yang Shengcai îl ajutase și că nu putea trăda încrederea unui prieten.
Acesta era lucrul care o intriga pe Jiang Si.
Cui Yi, fiul Prințesei Rongyang, era prieten apropiat cu Yang Shengcai, și totuși acum fratele ei avea conflicte cu Cui Yi. Cum ajunseseră să fie tovarăși mai târziu?
Fratele ei nu voia să trădeze încrederea unui prieten, fără să știe că acel prieten avea să-i ia viața.
– Nu vorbi prostii! Jiang Zhan o trase pe Jiang Si în spate, urmărindu-l pe Cui Yi cu o privire de pisică zbârlită. Dacă vrei să te bați, putem s-o facem altă dată. Oricând, dar nu acum.
Cui Yi își flutură evantaiul aurit și chicoti:
– Ce-i asta? Ți-e frică s-o sperii pe mica frumusețe? N-aș fi crezut că Tânărul Stăpân Jiang e un asemenea cavaler.
– Ferește-ți gura spurcată! tâmplele lui Jiang Zhan pulsară de furie, dar, cu Jiang Si lângă el, nu îndrăznea să acționeze impulsiv.
Știa prea bine cât de josnici puteau fi acești oameni, capabili să hărțuiască domnițe respectabile.
Deși sora lui a patra era dintr-o familie de Conte și ei n-ar fi îndrăznit să o răpească în plină zi, s-ar putea să folosească un limbaj vulgar sau să profite de ocazie pentru a o atinge în timpul unei încăierări.
Jiang Zhan nu se simțise niciodată atât de frustrat.
Dacă ar fi avut măcar abilitățile fratelui al șaptelea, Yu…
Nu, chiar și abilitățile acelui câine disprețuitor ar fi fost suficiente!
– Nu te băteai mai devreme? vocea blândă a domniței răsună din nou.
Ambele tabere rămaseră șocate de cuvintele ei, câțiva chiar își curățară urechile.
Oare auziseră bine? Ce spusese tânăra domniță?
– Sora mea a patra, taci! Jiang Zhan rareori i se adresa astfel lui Jiang Si.
Nu-i venea să creadă că sora lui îl expunea astfel!
– Haha, Jiang Er, ai auzit? Sora ta așteaptă să vadă bătaia! Cui Yi râse, lovind mânerul evantaiului, în timp ce privirea lui se plimba pe silueta grațioasă a tinerei domnițe.
Cei din jurul lui izbucniră în râs.
– Jiang Er, ne batem sau nu? Hai, nu te mai învârti ca o muiere!
– Nu spune așa – domnița încă așteaptă să vadă bătaia!
– Așa e, așa e, Jiang Er e mai slab decât o muiere. De când ai învățat să fii un asemenea laș? Haha!
Jiang Zhan își strânse pumnii cu putere, reprimându-și dorința de a le închide gurile spurcate. Inspirând adânc, spuse:
– Ziceți ce vreți, dar nu mă bat azi. Dați-vă la o parte!
– Ei bine, Jiang Er, poate tu vrei să pleci, dar sora ta nu, spuse Cui Yi, fluturându-și evantaiul și afișând un zâmbet pe care îl considera fermecător către Jiang Si. Așa-i, domniță?
– Desigur că nu, răspunse Jiang Si rece.
Zâmbetul lui Cui Yi se stinse, iar evantaiul rămase suspendat în aer.
Ce se întâmpla? Domnița asta își schimba părerea cam repede!
Ah Man aruncă o privire disprețuitoare către Cui Yi, colțurile buzelor ei curbându-se în dispreț.
Oare era bărbatul acesta prost? Desigur, domnița lor era de partea Tânărului Stăpân al Doilea.
Micile priviri ale slujnicei măsurară rapid capetele din jur.
Hmm, cinci adversari. Putea să se descurce cu trei sau patru, să lase unul pentru Tânărul Stăpân al Doilea, cât despre Ah Ji… ei bine, atât timp cât nu făcea probleme.
– Ne grăbim să ne întoarcem acasă. Dacă nu vă mai bateți cu fratele meu al doilea, ne vom continua drumul, spuse Jiang Si, trăgându-l ușor de mânecă pe Jiang Zhan.
Jiang Zhan își reveni din uluială.
– Corect, plecăm.
Cui Yi își mângâie bărbia gânditor.
Ceva nu părea în regulă!
– Stai! Îndreaptă evantaiul închis în fața lor, blocându-le drumul, cu un zâmbet disprețuitor. Aproape că m-ați păcălit. Când am spus că puteți pleca după bunul plac?
De când aveau ei drept de alegere? Ce îndrăzneală!
– Atunci, te rog, să terminăm cu bătaia mai repede. Ne cam grăbim, spuse Jiang Si, eliberând mâneca lui Jiang Zhan și îndemnându-l.
– Heh, învăț ceva nou azi! Cui Yi o privi pe Jiang Si, izbucnind într-un zâmbet. Strigă: Ce mai așteptați? Faceți-l praf pe Jiang Er! După asta, domnița rămâne cu noi!
– Ah Ji, Ah Man, protejați domnița și fugiți! Jiang Zhan o împinse pe Jiang Si în spate și se aruncă în față, cu pumnii ridicați.
– Hai, domniță! Ah Ji aruncă o privire spre Jiang Zhan, care era acum înconjurat de câțiva atacatori, vocea tremurându-i.
Ah Man rămase calmă:
– Domniță, ce ar trebui să facem?
În loc să-i răspundă lui Ah Man, Jiang Si îl întrebă pe Ah Ji:
– Cât timp crezi că poate rezista Tânărul Stăpân al Doilea cu abilitățile lui de luptă?
Ah Ji era aproape să plângă:
– Cel mult un sfert de oră.
Dacă ar fi putut ajuta, poate ar fi rezistat mai mult, dar trebuia să o protejeze pe domnița a patra și să plece repede.
Faptul că Tânărul Stăpân al Doilea ar fi bătut ar fi dus doar la răni fizice, dar dacă acești netrebnici ar profita de domnița a patra, ar fi un dezastru.
– Zece secunde vor fi suficiente, murmură Jiang Si.
– Ce? Ah Ji nu înțelese cuvintele ei.
Jiang Si își ținu privirea fixată pe figura familiară din mijlocul bătăii, numărând în gând: unu, doi, trei…
Când ajunse la „zece”, dintr-odată se auziră lătrături de câini din toate direcțiile.
Mulțimea de curioși privi în jur, cineva exclamând:
– De unde au apărut toți câinii aceștia?
Șapte-opt câini de dimensiuni diferite apărură de nicăieri, stârnind valuri de țipete.
Cui Yi stătea pe margine, urmărind relaxat bătaia, când dintr-odată un câine mare se năpusti asupra lui și îl mușcă de spate.
– Ah! Cui Yi țipă, lovind instinctiv câinele în cap cu mânerul evantaiului.
Câinele se uită la el și schelălăi, apoi mușcă și mai tare.
Ciudat era că acei câini ignorau mulțimea și se concentrau doar asupra lui Cui Yi, înconjurându-l într-o clipită.
În acel moment, Cui Yi și Jiang Zhan aveau situații ciudat de asemănătoare, doar că Jiang Zhan era înconjurat de oameni, iar Cui Yi de câini.
Cui Yi aproape că izbucni în plâns.
Situația lui era mult mai rea decât a lui Jiang Er, cu oamenii se putea discuta, dar cu câinii nu!
– Ce stați, de ce nu alungați bestiile astea?! strigă Cui Yi, răgușit de disperare.
Jiang Zhan încercă să lovească, dar rată ținta și aproape își luxă spatele. Uitându-se în jur, observă că toți oponenții dispăruseră. Se uită încurcat.
– Frate al doilea, mergem acasă acum că s-a terminat lupta?
– Ce s-a întâmplat? Jiang Zhan rămase cu gura căscată privind cum Cui Yi era alergat de câțiva câini.
– Nu știu. Cine-ar fi crezut că sunt atâția câini vagabonzi pe stradă?
Jiang Zhan râse:
– Se pare că până și câinilor li s-a luat de aroganța lui. Stai puțin, unul dintre câinii ăia îmi pare cunoscut…
Lasă un răspuns