Nuvele asiatice

Blog

  • Si Jin / Povestea lui Si și a lui Jin – Capitolul 2

    În momentul în care Ji Chongyi și Qiao Niang au căzut în lac, suprafața liniștită a apei s-a spart instantaneu. Păsările care se odihneau pe sălciile plângătoare de pe mal au fost speriate și s-au ridicat în zbor, lăsând câteva pene plutind în aer.

    Ji Chongyi nu știa să înoate. În timp ce se ridica și se scufunda în apă, se zbătea și striga:

    – Ajutor! Ajutor!

    Jiang Si și-a ținut privirea ațintită asupra celor doi care se luptau în apă. Îi dădu un brânci lui Ah Man și spuse:

    – Urmărește planul pe care l-am discutat mai devreme!

    De parcă s-ar fi trezit dintr-un vis, Ah Man a dezlegat rapid un pachet și a scos un mic gong de bronz ascuns înăuntru. A pus pachetul în mâinile lui Jiang Si și a fugit.

    Jiang Si nu a îndrăznit să piardă timp. Cu pachetul în mână, a fugit către un foișor din apropiere. A scos o burduf de apă, i-a deschis dopul și a vărsat conținutul pe acoperișul foișorului. Apoi a făcut câțiva pași înapoi, a aprins un băț de foc și l-a aruncat pe acoperiș. Stuful, înmuiat în ulei vegetal, a luat imediat foc. Curând, întregul foișor era învăluit de flăcări.

    Pe lângă lac se aflau șapte sau opt astfel de foișoare de stuf, construite de pescari care nu suportau căldura dogoritoare a verii.

    În timp ce Jiang Si incendia al doilea foișor, sunetul gongului răsuna, însoțit de strigăte panicate:

    – Foc! Foc!

    În curând, lămpile din casele din apropiere s-au aprins, iar oamenii de toate vârstele au început să alerge cu recipiente pline de apă.

    Oamenii, la acea vreme, erau deosebit de speriați de incendii. Ori de câte ori cineva striga „Foc!”, toți alergau să ajute la stingerea acestuia.

    Văzând că evenimentele se desfășurau conform planului, Jiang Si a oftat ușurată. A aruncat chiar și pachetul pe care îl ținea în foc.

    Nu îndrăznea să incendieze prea multe foișoare, de teamă să nu provoace un incendiu major, ceea ce ar fi fost un păcat grav.

    Sunetele de luptă în apă au început să se stingă treptat. Jiang Si și-a strâns pumnii în timp ce privea în acea direcție.

    După renaștere, ea se gândise să vină aici în taină în această noapte. Se gândea să aștepte până când Ji Chongyi va sări în lac, apoi să folosească un băț de bambus pentru a-l împunge de fiecare dată când apărea la suprafață, împlinindu-i dorința de a muri cu iubita sa.

    Astfel, cei doi ar fi devenit fluturi zburând împreună în viața de apoi, iar ea nu ar fi trebuit să se mărite cu el, să îndure o căsătorie fără dragoste și să sufere nenorocirile ce aveau să urmeze.

    Dar, după o analiză atentă, a renunțat la acest plan.

    Deși Ji Chongyi nu o iubea, nu merita să moară. Mai important, dacă ar fi murit astfel, ea ar fi fost etichetată drept ucigașă de soț.

    În această a doua viață, deși Jiang Si ajunsese să-i pese mai puțin de reputația sa, asta nu însemna că era dispusă să plătească prețul pentru prostiile altora.

    Așadar, nu doar că Ji Chongyi nu putea muri, dar ea trebuia să o salveze și pe Qiao Niang.

    Cu amândoi în viață, ea ar fi avut un motiv legitim pentru a rupe logodna.

    Privindu-i cum se ridicau și se scufundau în apă, Jiang Si începea să devină nervoasă.

    Nu era îngrijorată de Ji Chongyi. De vreme ce nu murise în viața sa anterioară, ar trebui să fie bine și acum. Dar Qiao Niang era diferită.

    În viața ei anterioară, trupul lui Qiao Niang nu fusese niciodată recuperat.

    – Este un incendiu! Lângă lac! strigau oamenii din apropiere, în timp ce se grăbeau în acea direcție.

    Nervii încordați ai lui Jiang Si s-au relaxat puțin.

    Atâta timp cât acești oameni ajungeau acolo, i-ar fi descoperit pe cei doi în apă, iar ea putea să plece neobservată.

    Dar chiar atunci, un vânt puternic a suflat peste lac, creând un curent de aer.

    În lumina clară a lunii, Jiang Si a văzut cum se forma un vârtej între Ji Chongyi și Qiao Niang. Apoi, Qiao Niang s-a scufundat sub apă și nu a mai apărut.

    Inima lui Jiang Si s-a strâns. A fugit în spatele unei stânci mari și și-a scos repede haina de deasupra, dezvăluind o salopetă gri-argintie pe dedesubt.

    Era un costum de apă din piele de pește, care strălucea argintiu în lumina lunii, evidențiindu-i talia subțire.

    Fata s-a aruncat în apă precum o sirenă, înotând către locul unde se scufundase Qiao Niang.

    În această noapte de început de vară, apa lacului era destul de rece, mângâindu-i pielea delicată și expusă și făcând-o să tremure.

    Jiang Si s-a scufundat complet, ridicându-se o dată la suprafață pentru aer, înainte de a se cufunda din nou. Cu greu putea să distingă cum Qiao Niang se scufunda și se ridica în apă.

    A înotat rapid, i-a prins glezna și a tras-o spre mal.

    Jiang Si avea doar cincisprezece ani. Deși era o bună înotătoare, nu avea putere. Qiao Niang, complet udă, părea să cântărească o mie de kilograme.

    Și-a mușcat buza atât de tare încât nici măcar nu a observat când și-a dat sângele. Când au ajuns în sfârșit la mal, era aproape epuizată.

    Oamenii care veniseră să stingă focul ajunseseră deja la malul lacului și erau ocupați cu aducerea apei. Ah Man, ascunsă printre mulțime, strigă cu o voce deghizată:

    – Uitați-vă! Sunt oameni în lac!

    Mulțimea s-a întors să privească, schimbându-și expresiile:

    – Vai, cineva a căzut în lac!

    Curând, mai mulți înotători pricepuți au sărit în lac pentru a-i salva.

    Jiang Si a împins-o pe Qiao Niang inconștientă spre mal cu toată puterea ei, apoi a dispărut în tăcere sub apă și a înotat departe. A auzit vag pe cineva exclamând în spatele ei:

    – Mai este cineva aici!

    În scurt timp, atât Ji Chongyi, cât și Qiao Niang au fost salvați.

    Aceste gospodării din apropierea lacului aveau copii obraznici care obișnuiau să se strecoare în lac pentru a se scălda fără să știe părinții lor. Ocazional, se întâmplau înecuri, așa că oamenii aveau metodele lor de salvare din apă.

    Jiang Si a înotat până la malul de pe partea cealaltă și a ieșit în liniște, ascunzându-se în spatele unui copac pentru a observa. I-a văzut pe cei doi îngenuncheați pe pământ, în timp ce cineva încerca să-i resusciteze pe Ji Chongyi și Qiao Niang.

    Curând, cei doi au tusit puțină apă și și-au deschis ochii.

    Acum că fuseseră salvați, mulțimea părea nehotărâtă.

    Nu știau ce origine aveau acest tânăr și tânără, așa că nu puteau pur și simplu să-i ia acasă.

    Ah Man, urmând instrucțiunile date de Jiang Si, se ascunse în spatele mulțimii și strigă cu o voce răgușită:

    – Hei, nu e acel tânăr al treilea fiu al Casei Ducelui Anguo? Haideți să-i ducem acolo și să cerem o recompensă!

    Ah Man era înaltă și îmbrăcată în haine bărbătești. Cum toată atenția era concentrată pe Ji Chongyi și Qiao Niang, nimeni nu îi acordă mare atenție, presupunând că era doar un tânăr oarecare.

    – Oare chiar este al treilea fiu al Casei Ducelui Anguo? Murmurul mulțimii crescu la auzul menționării unei recompense.

    Deși nimeni nu-i salvase cu gândul la o răsplată, cine ar fi refuzat o astfel de oportunitate?

    – Nu sunt al treilea fiu al Casei Ducelui Anguo! Ji Chongyi, abia scăpat de la moarte, își reveni ușor înainte ca fața lui să se schimbe brusc la auzul cuvintelor mulțimii.

    Căzuse în lac sărutând o fată, cât de rușinos!

    Mulțimea începu să ezite din nou.

    – E sau nu e el?

    Un om isteț îl examină atent pe Ji Chongyi și spuse:

    – Tânărul acesta poartă haine de calitate. Chiar dacă nu e din Casa Ducelui Anguo, sigur e dintr-o familie bogată.

    O persoană mai nerăbdătoare strigă:

    – Dacă vrem să știm dacă e sau nu din Casa Ducelui Anguo, e simplu. Să trimitem pe cineva să întrebe!

    Încurajați de numărul lor, mai multe persoane răspunseră rapid și porniră cu cel care făcuse propunerea să întrebe la Casa Ducelui Anguo.

    Între timp, la Casa Ducelui Anguo era deja haos. Mai multe grupuri fuseseră trimise să-l caute pe Ji Chongyi. Când auziră că tânărul aproape s-a înecat în Lacul Mouyou, Doamna Ducesă Anguo leșină imediat.

    Fratele mai mare al lui Ji Chongyi, Ji Chongli, ordonă mesagerului să-l conducă și se îndreptă spre Lacul Mouyou cu câțiva servitori.

    Acest scandal nu putea rămâne ascuns de vecini. Fiecare casă din același cartier își trimise servitorii să adune informații.

    Acești servitori erau abili. Știind că nu puteau obține informații direct de la cei din Casa Ducelui Anguo, îi urmăriră în tăcere până la Lacul Mouyou. Acolo, întrebându-i pe trecători ce se întâmplase, văzură că Ji Chongyi, ud până la piele, stătea aproape de o fată.

    Înțeleseră imediat.

    Cerule! Al treilea fiu al Casei Ducelui Anguo încercase să moară împreună cu o fată!

  • Si Jin / Povestea lui Si și a lui Jin – Capitolul 1

    Noaptea era adâncă, iar ușa verde cu motive sculptate de flori și iarbă părea liniștită și pașnică sub lumina clară a lunii.

    Jiang Si înclină ușor capul către Ah Man și spuse încet:

    – Continuă.

    Urmând instrucțiunile, Ah Man scoase o cheie din săculețul de la talie și se apropie pe vârfuri pentru a descuia ușa.

    Pe măsură ce cheia se rotea ușor, se auzi un clic slab și lacătul se deschise.

    Palma lui Ah Man, care ținea cheia, era deja umedă de transpirație. În timp ce simțea o ușurare, inima îi bătea ca un tunet.

    Văzând asta, Jiang Si afișă un zâmbet slab.

    Nu cu mult timp în urmă, îi spusese lui Ah Man să bea împreună cu bătrâna care păstra cheia porții secundare. Când bătrâna s-a îmbătat, Ah Man a profitat de ocazie pentru a găsi cheia și a face un mulaj cu mai multe bucăți de săpun, după care le-a dus afară pentru a face câteva chei noi.

    Totuși, dacă aceste chei făcute de mână puteau deschide lacătul depindea doar de noroc. Din fericire, una dintre cele cinci chei a funcționat.

    Ah Man deschise ușa puțin câte puțin, cu ochii strălucind:

    – Domniță…

    Dintr-odată, se auzi un scârțâit care părea deosebit de aspru în noaptea liniștită, în care se auzeau doar cântecele păsărilor și țârâitul insectelor.

    Stăpâna și slujnica se priviră una pe cealaltă, văzând frica în ochii celeilalte.

    Jiang Si reacționă rapid, trăgând-o pe Ah Man în jos pentru a se apleca. O văzură pe bătrâna de la poartă ieșind, frecându-și ochii în timp ce se îndrepta spre latrină, fără să le arunce măcar o privire.

    Jiang Si se strecură repede prin ușa laterală, cu Ah Man urmând-o îndeaproape, închizând ușor ușa.

    După alarma falsă, Ah Man zâmbi ușurată:

    – Era să ne prindă!

    Jiang Si își recăpătase deja calmul și spuse cu voce egală:

    – Nu mai vorbi, să ne grăbim.

    Cele două merseră pe lângă colțul zidului. După timpul necesar pentru a bea o ceașcă de ceai, Jiang Si se opri brusc.

    Ah Man privi în jur, oarecum confuză:

    – Domniță, cum o să ieșim?

    Putuse să obțină cheia porții secundare, dar poarta principală era imposibilă. Nu era niciun motiv ca servitoarea domniței să bea împreună cu paznicul porții principale.

    – Urmează-mă. Jiang Si ocoli un grup de flori și copaci, se aplecă și dădu la o parte iarba deasă de lângă colțul zidului, dezvăluind brusc o gaură.

    Ochii lui Ah Man se măriră de surpriză:

    – Domniță, cum de e o gaură aici?

    Jiang Si nu răspunse, ci se aplecă și se strecură prin gaură. În timp ce vântul nopții din afara conacului o învălui, privi cerul nopții, pierdută pentru un moment în gânduri.

    Pe vremuri, fratele ei Jiang Zhan părea needucat și inutil în ochii ei. Mereu fusese indiferentă față de el. Odată, îl văzuse strecurându-se prin acea gaură, evident fugind în secret ca să se joace.

    Atunci doar îl ironizase, disprețuindu-l și mai mult, și nici măcar nu se gândise să anunțe intendentul să sigileze gaura.

    Din perspectiva ei, fratele ei era ca un noroi care nu putea adera la perete, fără speranță de redresare. Era mai bine să stea departe de el pentru puțină liniște.

    Dar Jiang Zhan murise în toamna de după ce se însurase. Când auzise vestea tragică, își dăduse seama brusc că putea simți durere în suflet.

    Fratele care, chiar și după ce fusese biciuit de tatăl lor, tot îi aducea prăjituri cu cremă de lotus și trandafir cumpărate de pe stradă, dispăruse.

    – Domniță… Ah Man, care se strecurase și ea prin gaură, o văzu pe Jiang Si pierdută în gânduri și îi șopti.

    Jiang Si ieși din reveria ei și zâmbi autoironic.

    Fusese cu adevărat orbită de prejudecăți atunci. Indiferent cât de remarcabil era vărul ei mai mare din familia unchiului secund, el nu-i aducea prăjituri cu cremă de lotus. Oricât de inutil părea fratele ei, iubirea lui față de ea fusese autentică.

    – Să mergem. Jiang Si își recăpătase calmul, calculă timpul și o conduse rapid pe Ah Man către Lacul Mouyou.

    Din fericire, dinastia actuală abolise starea de asediu, iar atât Lacul Mouyou, cât și conacul Contelui de Dongping erau în vestul orașului, oferindu-i lui Jiang Si un avantaj mare.

    Cele două ajunseră acolo grăbite. Sub lumina clară a lunii, puteau vedea două siluete stând lângă lac, la distanță.

    Ah Man rămase uimită și șopti:

    – Domniță, sunt oameni!

    Jiang Si, fără să-și schimbe expresia, arătă spre o stâncă mare de lângă lac, pe care erau sculptate cuvintele „Lacul Mouyou.”

    Stânca avea peste opt picioare înălțime, suficient de mare pentru ca oamenii să se ascundă în spatele ei.

    Ah Man înțelese și o urmă pe Jiang Si pentru a se ascunde acolo.

    Mâna lui Jiang Si se sprijini pe peretele stâncii, simțind o căldură ușoară de la căldura pe care stânca o absorbise în timpul zilei.

    În curând, sunete de plâns fuseseră aduse de vânt de la malul lacului. Jiang Si nu se putu abține și aruncă o privire.

    Lumina lunii era clară, iluminând distinct apariția celor doi oameni.

    Bărbatul era zvelt, cu aproape un cap mai înalt decât femeia. Era, într-adevăr, logodnicul lui Jiang Si, Ji Chongyi.

    Privirea lui Jiang Si trecu fugitiv peste chipul frumos al lui Ji Chongyi și se opri asupra feței femeii.

    Întotdeauna fusese curioasă să vadă cum arăta femeia care îl făcuse pe Ji Chongyi să-și ignore tânăra și frumoasa mireasă.

    În momentul în care s-a căsătorit în acea familie, acea femeie nu mai era pe această lume. Doar în această seară avea ocazia să-i vadă adevărata înfățișare.

    Femeia era mică de statură, cu sprâncene subțiri și ochi mari, încețoșați de lacrimi. Chiar și scăldată în lumina lunii, se putea vedea că tenul ei nu era deosebit de deschis.

    Emoțiile lui Jiang Si deveniră oarecum complexe.

    Sincer vorbind, această femeie putea fi considerată o frumusețe delicată, dar era departe de a fi o frumusețe de top. Mai mult, Jiang Si aflase mai târziu că această fată de rând nu citise prea multe cărți…

    Privirea lui Jiang Si reveni la chipul lui Ji Chongyi, văzând durerea și anxietatea adevărată de acolo. Trebuia să recunoască, pierduse în fața iubirii adevărate.

    – Yi Lang, tu… ar trebui să te întorci la conac. E foarte târziu și, dacă vei fi descoperit, va cauza probleme, spuse femeia cu capul plecat, vocea-i tremurând din cauza lacrimilor.

    Ji Chongyi întinse mâna să o prindă de umeri, vocea plină de pasiune:

    – Nu plec. Qiao Niang, nu știi că sunt pe cale să mă însor? Familia mă urmărește deja cu atenție. Dacă plec acum, mi-e teamă că nu te voi mai putea vedea înainte de nuntă…

    Privirea lui Jiang Si se răci brusc.

    Deci femeia iubită de Ji Chongyi se numea Qiao Niang.

    Nu e de mirare că a doua zi după nuntă, când Abao intrase să o servească și ea i-a spus „Abao,” ochii lui Ji Chongyi s-au îndreptat spre ea ca o lamă, înainte să plece brusc, chiar amânând ceremonia ceaiului.

    Ducesa Anguo, soacra ei, firește că nu și-ar fi certat fiul, ci a crezut că Jiang Si nu înțelege eticheta. În timpul ceremoniei ceaiului, i-a făcut viața grea pentru o vreme înainte să o lase în pace.

    Qiao Niang zâmbi trist:

    – Ce importanță are dacă nu pleci acum? Yi Lang, va trebui oricum să te întorci acasă. Fie mai devreme, fie mai târziu, nu contează pentru noi. Cât despre viitor… din moment ce te căsătorești, ar trebui să-ți tratezi soția bine. Uită de mine. Eu… și eu te voi uita…

    Ji Chongyi îi acoperi brusc gura lui Qiao Niang, vocea-i devenind aspră:

    – Nu voi permite asta!

    – Yi Lang… Qiao Niang își întoarse fața, lacrimile curgând fără oprire.

    Jiang Si îi privi cu răceală, simțind o tensiune crescândă.

    După cum păreau lucrurile, cei doi plănuiau să se sinucidă împreună?

    Speră ca lucrurile să decurgă fără probleme de aici încolo…

    – Qiao Niang, hai să fugim împreună! Emoțiile lui Ji Chongyi se ridicară la cote înalte, apucând-o pe Qiao Niang de mână și încercând să o tragă după el.

    Qiao Niang se zbătu și dădu din cap:

    – Yi Lang, calmează-te. Fuga nu va funcționa.

    Ji Chongyi se întoarse brusc și o sărută, tăindu-i cuvintele.

    Ah Man își acoperi gura și trase aer în piept, indignată. Înfuriindu-se, o trase violent de mânecă pe Jiang Si.

    Însă Jiang Si rămase imobilă, calculând cu calm ce va face după ce cei doi își vor găsi sfârșitul.

    Cei doi, pierduți în sărutul lor pasional, nu schimbau niciun cuvânt, doar respirațiile lor tot mai grele se auzeau. Complet absorbiți, făceau pași înapoi unul după altul—până când, dintr-o dată, un zgomot asurzitor răsună.

    Jiang Si nu putu să nu se uite surprinsă.

    Cum? Asta nu trebuia să se întâmple!

  • Ucide-mă, iubește-mă – Capitolul 3

    A doua zi, înainte de răsărit, Mei Lin a fost trezită cu piciorul. Murong Jinghe, în timp ce le permitea însoțitorilor săi să îi aranjeze hainele, a lovit-o ușor până când a deschis ochii.
    -Ridică-te. Ai voie să vii cu mine la vânătoare astăzi, a spus el ca și cum i-ar fi făcut o mare favoare.
    Ochii lui Mei Lin erau încă îndurerați. Auzind asta, s-a simțit confuză. Corpul ei gol, ascuns sub pătură, s-a mișcat ușor, provocându-i imediat o respirație ascuțită de durere, trăsăturile ei contorsionându-se. Cu toate acestea, când următoarea privire a lui Murong Jinghe a căzut asupra ei, ea a reușit să se ridice, sprijinindu-se pe talia ei care se simțea moale ca și cum s-ar fi topit. Se chinuia să se îmbrace în spatele păturii.
    Poate datorită obiceiului ei de a se antrena în timp ce era rănită, chiar și în această situație, nu s-a gândit niciodată să încerce să găsească o scuză pentru a nu merge.
    Când au plecat, A’dai, care rămăsese în cele din urmă alături de Murong Jinghe, era deja îmbrăcată complet și stătea la intrarea în cort, cu capul ușor înclinat, salutându-i respectuos. Cu toate acestea, când Mei Lin a trecut pe lângă ea, și-a ridicat capul, nefăcând niciun efort să ascundă disprețul și dezgustul din ochii ei, privind în mod clar de sus dorința lui Mei Lin de a se înjosi.
    Mei Lin a zâmbit, ignorând-o.
    Murong Jinghe nu a pregătit un cal în plus, în schimb a pus-o pe Mei Lin să călărească cu el. Ea nu putea să-i înțeleagă intențiile, cu siguranță nu era atât de proastă încât să creadă că, după o noapte, el a devenit atât de îndrăgostit de ea încât ar risca să-l înfurie pe bătrânul împărat.
    Amintindu-și reacția împăratului înainte să pornească la drum – fața lui întunecându-se și barba tremurându-i de furie când a văzut-o stând în brațele lui Murong Jinghe, dar incapabil să-și exprime nemulțumirea din cauza decorului – Mei Lin a găsit-o amuzantă, dar a fost și mai nedumerită de motivele lui Murong Jinghe. Abia când au întâlnit-o pe femeia în ținută militară, totul a devenit clar, inclusiv tratamentul special al lui A’dai.
    S-au întâlnit la marginea pădurii. Chiar în momentul în care întregul corp al lui Mei Lin a început să protesteze din cauza zdruncinăturilor calului, o femeie călare pe un cal mare, negru ca jăraticul, a apărut în fața lor. Sau, mai degrabă, Murong Jinghe zăbovise la marginea pădurii, așteptând această persoană, motiv pentru care a călărit imediat spre ea când a apărut.
    -Luomei, a strigat Murong Jinghe. Fără să întoarcă capul, Mei Lin a putut simți starea lui de spirit devenind brusc exaltată.
    Mu Ye Luomei, prima femeie general din Marele Yan, era un nume cunoscut. Mei Lin nu avea niciun motiv să nu știe de ea, dar nu se aștepta să fie o femeie atât de tânără.
    Pe măsură ce se apropiau, chipul de sub pălăria cu pene devenea mai clar – ochi strălucitori, buze de cireș, piele albă ca jadul – era cu adevărat o frumusețe uimitoare. Cu toate acestea, privirea ei era prea ascuțită și, cuplată cu armura ei curată și moale și cu veșmintele de luptă, emana un farmec curajos pe lângă farmecul ei.
    Frumoasa i-a aruncat o privire rece lui Mei Lin cuibărită pe pieptul lui Murong Jinghe, a pufnit și, fără niciun cuvânt, a intrat direct în pădure. Mei Lin a observat că nasul ei era delicat ascuțit și înclinat în sus, foarte asemănător cu al lui A’dai, dar fără sentimentul de nepotrivire. În acel moment, a înțeles brusc că A’dai fusese aleasă la prima vedere, probabil pentru că nasul ei semăna cu cel al unei femei general.
    Murong Jinghe era obișnuit cu această răceală și nu a băgat-o în seamă. A tras de frâie pentru a o urma, făcându-le semn gărzilor să nu-i însoțească.
    După vânătoarea de ieri, numeroase poteci mici fuseseră călcate în picioare prin pădure, făcând ca caii să navigheze ușor, dar, în mod firesc, nu se vedea prea mult vânat. Pentru a avea succes astăzi, ar fi trebuit să se aventureze mai adânc în pădure. În timpul necesar pentru a arde un baton de tămâie, au întâlnit mai multe grupuri de călăreți, inclusiv Murong Xuanlie și gărzile sale.
    Văzându-l pe Murong Jinghe cu o femeie în brațe și urmând un altul, Murong Xuanlie a fost atât amuzat, cât și enervat. Nu s-a putut abține să nu îi tachineze puțin înainte de a pleca rapid cu oamenii săi, dispărând în pădurea deasă înainte ca Mu Ye Luomei să poată reacționa.
    Neavând unde să-și descarce furia, Mu Ye Luomei s-a întors să se uite la Murong Jinghe, spunând cu răceală:

    -Înălțimea Voastră ar trebui să înceteze să o mai urmărească pe această umilă funcționară, ca să nu invite la bârfe. Cu asta, ea și-a pintenat calul și a galopat înainte.
    De data aceasta, Murong Jinghe nu l-a urmărit imediat. În schimb, a călărit încet cu Mei Lin în direcția în care plecase Luomei.
    – Știi să vânezi?, a întrebat-o brusc pe Mei Lin.

    Incomodă pe scaunul ei, Mei Lin a scuturat mai întâi din cap, apoi, dându-și seama de greșeală, a spus repede:

    – Nu, stăpâne, această sclavă nu știe cum.

    În timp ce vorbea, nu îndrăznea să se uite la el, simțind inexplicabil o oarecare teamă față de el, poate o umbră persistentă din noaptea precedentă.
    A crezut că acest subiect improvizat se va încheia aici, dar, în mod neașteptat, Murong Jinghe, dintr-un motiv oarecare, a spus cu entuziasm:

    – Te voi învăța eu.

    A luat arbaleta de pe spatele calului și a început să o învețe cu seriozitate cum să o folosească, părând nepăsător de plecarea lui Mu Ye Luomei.
    Desigur, Mei Lin învățase cum să folosească arcuri și arbalete puternice în Organizația Umbrelor, dar cu artele ei marțiale dezactivate, nu putea nici măcar să tragă un arc normal. Din fericire, arbaleta lui Murong Jinghe era o arbaletă cu repetiție ușoară și compactă, pe care o putea mânui. Cu toate acestea, atitudinea lui brusc blândă și intimă a făcut-o să se simtă inconfortabil, nefiind sigură cum să își poziționeze mâinile și picioarele, ca să nu mai vorbim de folosirea arbaletei. Murong Jinghe a fost amuzat de mișcările ei stângace, râzând în mod repetat, și a devenit și mai hotărât să o învețe cum să tragă în vânat.
    Înainte să își dea seama, intraseră în adâncurile pădurii dense, fără niciun semn de alte persoane în jur. Dintr-o dată, s-a auzit o mișcare în tufișuri. Murong Jinghe a înhămat calul, apoi i-a șoptit la ureche lui Mei Lin:

    -Privește acolo. În timp ce vorbea, el i-a ridicat brațele care țineau arbaleta, ajutând-o să țintească.
    Simțindu-i respirația fierbinte pe ureche și îmbrățișarea lui apropiată, Mei Lin a fost momentan amețită. Înainte de a-și putea recăpăta simțurile, săgeata a fost eliberată din arbaletă cu un vuiet, dispărând în iarbă.
    -Lovit în plin, a spus Murong Jinghe, eliberându-și strânsoarea, vocea lui revenind la normal.
    Ea încă mai putea simți vibrația ușoară a pieptului lui pe spatele ei în timp ce vorbea. Pentru un moment, Mei Lin a crezut brusc că vocea lui ușor răgușită suna plăcut. A scuturat din cap, mușcându-și buza. Durerea puternică și ușoară i-a limpezit mintea și și-a dat seama că aproape fusese vrăjită, izbucnind într-o transpirație rece.
    De când se știa, se confruntase mereu cu medii dure și cu o natură umană rece și crudă. Învățase de mult să se descurce cu acestea. Dar nimeni nu-i spusese ce să facă atunci când cineva era bun cu ea.
    -Să mergem să aruncăm o privire. Vocea lui Murong Jinghe a răsunat din nou exact când ea se simțea pierdută și nesigură. Apoi corpul ei a fost ridicat de pe spatele calului și așezat ușor pe pământ.
    Poate din cauza faptului că a stat pe cal prea mult timp, cuplat cu calvarul de noaptea trecută, picioarele lui Mei Lin abia atinseseră pământul când a simțit un val de slăbiciune, aproape prăbușindu-se în genunchi. Din fericire, Murong Jinghe a prins-o la timp, dându-i drumul doar după ce s-a stabilizat.
    Adunându-se, Mei Lin s-a îndreptat stângaci spre tufișuri. Acolo, a găsit un iepure sălbatic gri întins pe o parte, cu o săgeată străpunsă în burtă, fără viață. Sprijinindu-și talia dureroasă, ea s-a ghemuit încet, apoi a întins mâna pentru a prinde iepurele de urechi și l-a ridicat, întorcându-se să se uite la Murong Jinghe.
    Bărbatul stătea sus pe calul său, cu spatele la soarele care răsărea, cu expresia sa obișnuită frivolă neclară. Silueta lui în lumina dimineții dădea o impresie neașteptat de impunătoare și intimidantă.
    Crezând că a întâlnit o persoană inutilă și inofensivă, acum și-a dat seama că s-ar putea să se confrunte cu cineva mai nemilos decât oricine altcineva. Mei Lin s-a încruntat ușor, tulburată de judecata ei greșită.

    – La ce te gândești?

    Murong Jinghe, văzând-o ghemuită acolo de mult timp fără să se ridice, a tras de frâie, plimbând încet calul.
    Văzându-l apropiindu-se, Mei Lin a simțit o panică inexplicabilă.

    S-a ridicat repede în picioare, zâmbind:

    – Mă gândeam cât de precisă este ținta dumneavoastră, domnul meu.
    -Atunci când tragi, este natural ca cineva să-și dorească să lovească ținta cu o singură săgeată. Altfel, odată ce prada este alertată, capturarea ei devine mult mai problematică, a spus Murong Jinghe pe îndelete, vocea lui purtând o notă de răceală înfiorătoare.
    Mei Lin s-a simțit brusc neliniștită, simțind un înțeles mai profund în cuvintele lui.
    Înainte ca ea să se gândească la asta, Murong Jinghe s-a aplecat și a urcat-o înapoi pe cal, îndreptându-se încet mai adânc în pădurea densă neexplorată. Ocazional, fazani sau căprioare le săreau în cale, dar el nu mai țintea. Mei Lin a devenit nedumerită.

    – Stăpâne, nu aveți de gând să mai vânați nimic?

    Din distribuția de frumuseți de aseară, era clar că cantitatea de vânat reprezenta abilitatea cuiva și era strâns legată de onoarea personală.
    Spre surprinderea ei, Murong Jinghe a mângâiat iepurele care atârna de crupa calului și a întrebat cu un zâmbet:

    – Nu este suficient?

    Mei Lin a rămas momentan fără cuvinte.
    A făcut o pauză, apoi a adăugat:

    -Ce rost are să omorâm aceste creaturi mici, fără capacitatea de a rezista și cu o utilitate redusă…

    În timp ce vorbeau, o scânteie de un roșu aprins a trecut brusc nu departe, ieșind dintr-un petic de iarbă sălbatică printre pietre împrăștiate. Cuvintele lui Murong Jinghe s-au întrerupt brusc, iar el și-a ridicat arbaleta pentru a trage. În mod neașteptat, o săgeată a zburat dintr-o parte, scoțându-i cu forța săgeata din curs. Cu această interferență, figura roșie a dispărut imediat în pădurea deasă.
    Mu Ye Luomei a apărut pe calul ei negru neobișnuit de mare sub un copac din stânga lor, ridicând o sprânceană la Murong Jinghe. Ea a spus rece:

    -Murong Jinghe, hai să avem o competiție. Conținutul competiției era evident – era pentru o mică creatură roșie apărută brusc și scăpată rapid.
    Mei Lin nu era sigură cum ajunsese în spatele lor, dar observând că i se adresa lui Murong Jinghe pe numele său complet, și-a dat seama imediat că Luomei s-ar putea să nu-l displacă atât de mult pe cât părea la suprafață. Mai probabil, exista o relație mai profundă între ei pe care străinii nu o cunoșteau. Desigur, acestea erau doar speculații. Ceea ce nu avea nevoie de speculații era expresia brusc veselă a lui Murong Jinghe când a văzut-o apărând.
    -Din moment ce Luomei are chef, cum aș putea refuza? a spus el cu un zâmbet.

    Cu o mână ținând arbaleta și cealaltă în jurul taliei lui Mei Lin, era pe punctul de a-și spijini calul spre locul unde dispăruse figura roșie, când Mu Ye Luomei le-a blocat calea cu calul ei.
    -Tu, aducând-o pe… Ea și-a îndreptat bărbia mică și rotundă spre Mei Lin, apoi a spus cu aroganță:

    -Chiar dacă aș câștiga, nu ar fi o victorie corectă.
    Inima lui Mei Lin a făcut un salt, dar înainte să poată reacționa, l-a auzit pe Murong Jinghe râzând. Apoi corpul ei s-a clătinat și s-a trezit așezată pe pământ.
    -Așteaptă-mă aici, a spus el, aplecându-se în jos pentru a-i întâlni ochii surprinși, vocea lui blândă, dar atenția lui era în altă parte. Înainte ca vorbele lui să se stingă, el s-a îndreptat, a tras de frâie și a dispărut în pădure cu Mu Ye Luomei, unul în fața celuilalt.
    Mei Lin stătea printre iarba sălbatică. O rafală de vânt a suflat prin golurile din copaci, făcând-o să tremure involuntar.
    Fără să se gândească prea mult, Mei Lin a găsit un loc unde frunzele de iarbă erau moi, l-a aplatizat și s-a așezat, sprijinindu-se de o stâncă sălbatică din apropiere pentru a ațipi. Deși a fi lăsată în urmă în acest fel nu era ideal, corpul ei obosit și dureros putea în sfârșit să se odihnească, ceea ce nu era chiar rău.
    A înțeles că Murong Jinghe își atinsese scopul de a o aduce aici. Reacția lui Mu Ye Luomei, dacă nu dovedea cât de mult îl plăcea, cel puțin arăta că îi păsa – îi păsa suficient încât să fie deranjată de o altă femeie care îi distragea atenția. Altfel, nu s-ar fi întors și nu ar fi folosit pretextul concurenței loiale pentru a-l face să lase în urmă prezența deranjantă. Desigur, acea prezență deranjantă era Mei Lin.
    La început, Mei Lin a crezut că se vor întoarce repede, așa că nu a îndrăznit să adoarmă adânc. Cu toate acestea, pe măsură ce privea soarele urcând din ce în ce mai sus pe cer, iar stomacul ei începea să mârâie de foame, dar încă nu era niciun semn de ei, și-a dat seama că probabil fusese uitată.
    Înțelegând acest lucru, s-a întins pur și simplu în iarbă, profitând de lumina caldă a soarelui pentru a dormi profund, fără să țină cont de eventualele pericole.
    Acest pui de somn a durat până când soarele a apus în vest și frigul toamnei a început să se strecoare.
    Frecându-și stomacul gol care nu fusese hrănit toată ziua, Mei Lin s-a așezat, privind cerul albastru-verzui vizibil prin ramurile de deasupra și norii subțiri colorați în roșu de soarele care apunea în depărtare. A scos un oftat lung.
    Ar trebui să profite de această ocazie pentru a evada, pentru a fugi de toate acestea și a trăi ca o persoană normală? Inima i-a zvâcnit și o privire de dor intens i-a apărut în ochi, dar a dispărut repede. Desigur, nu uitase de otrava din corpul ei, care necesita un antidot în fiecare lună. Fără el, numai agonia otrăvii ar fi fost suficientă pentru a o lăsa prinsă între viață și moarte. În plus, nu avea nimic cu ea și abia se putea proteja în prezent. Unde ar putea să fugă? Să devină o cerșetoare? Chiar dacă Murong Jinghe nu ar fi spus că nu o vrea, dacă el i-ar fi spus cu adevărat să plece, probabil că ar fi trebuit să îl roage cu lacrimi în ochi să o păstreze.
    A scos un pieptene de lemn din piept, și-a desfăcut părul acoperit de iarbă, l-a pieptănat bine și l-a legat într-un coc lejer. Apoi s-a ridicat și a început să meargă înapoi pe cărarea pe care veniseră. Dacă nu pleca acum, ar fi fost prea târziu odată cu lăsarea nopții. Pădurea de munte era plină de pericole pe timp de noapte; chiar și vânătorii experimentați trebuiau să fie foarte precauți, cu atât mai puțin cineva atât de lipsit de apărare ca ea.
    Singurul lucru pentru care putea fi recunoscătoare până acum era că, după odihnă, disconfortul corpului ei se diminuase considerabil, permițându-i să meargă cu mai puțină dificultate decât dimineața. Nu era îngrijorată că se va rătăci în pădure; la urma urmei, antrenamentul ei în Organizația Umbrelor nu fusese în zadar. Singura ei preocupare era foamea care o rodea în stomac.
    Dintr-o dată, o lăcustă a sărit de pe o frunză din fața ei pe scoarța unui copac. A prins-o repede, i-a ciupit capul și a băgat-o în gură, mestecând-o de două ori înainte de a o înghiți.
    Nu avea timp să caute pe îndelete mâncare. În schimb, căuta hrană în timp ce mergea, culegând orice lucru comestibil pe care îl putea găsi – fructe sălbatice amare și insecte care ar face părul oamenilor obișnuiți să se ridice în picioare. În realitate, atunci când o persoană ajunge la un anumit nivel al foamei, tot ce nu este otrăvitor devine gustos. Deși ea nu se afla încă în acel punct, a mai fost înainte. Din moment ce aceste lucruri erau comestibile, nu exista niciun motiv să îi fie foame. La urma urmei, avea nevoie de putere pentru a scăpa din pădure.
    Pe măsură ce toamna se instala, întunericul cădea rapid odată cu apusul soarelui. În scurt timp, pădurea a devenit întunecată. Din fericire, luna răsărise și, deși lumina ei era slabă, era mai bună decât nimic. Mei Lin și-a trasat cu grijă pașii înapoi, folosind lumina slabă pentru a naviga prin pădurea întunecată, evitând în același timp prădătorii nocturni. Călătoria a fost grea. În astfel de momente, nu se putea abține să nu tânjească după abilitățile ei pierdute în artele marțiale, ceea ce inevitabil îi ducea gândurile la enigmaticul ei maestru.
    Dacă înainte nu înțelesese de ce maestrul ei o lipsise de abilitățile sale, acum cu siguranță înțelegea, având în vedere misiunea ei actuală. Era ușor de detectat dacă cineva posedă abilități de arte marțiale. Pentru o femeie care însoțea o prințesă într-o căsătorie politică, astfel de abilități ar fi, fără îndoială, un motiv de îngrijorare.
    Mei Lin a suspinat resemnată. Gândurile la trecutul ei din Cultul Întunecat, la evenimentele din noaptea precedentă și la viața care o aștepta au copleșit-o cu o oboseală de nedescris, lăsând-o aproape prea slăbită pentru a continua.
    S-a oprit, sprijinindu-și fruntea de scoarța aspră a copacului. După o clipă, și-a recăpătat respirația, s-a scuturat de gândurile neplăcute care se strecurau întotdeauna în timpul întunericului și a continuat, strângând din dinți.
    Orice ar fi, trebuie să scap de toate astea, și-a spus ea, alungând țânțarii care îi bâzâiau în jurul urechilor. În timp ce vorbea, o imagine a florilor sălbatice pe care le văzuse prin fereastra unei trăsuri cu ani în urmă i-a trecut prin minte, aducându-i un zâmbet slab pe buze.
    Când a ieșit din pădure, luna își atinsese zenitul. Mei Lin privea luminile îndepărtate dintre corturi, picioarele ei de plumb abia reușind să se miște.
    Nu vreau să merg acolo, a râs ea de ezitările ei.
    Cu toate acestea, nu i s-a dat prea mult timp să delibereze. O voce severă a strigat:

    -Cine merge acolo?
    Sunetul copitelor s-a auzit când un grup de călăreți purtând torțe a ieșit dintr-o altă parte a pădurii. În fruntea lor se afla un bărbat îmbrăcat într-un costum întunecat de războinic. Frumusețea lui era atât de izbitoare încât era aproape intimidantă – era Prințul Moștenitor Murong Xuanlie. Gărzile din spatele său aveau caii încărcați cu vânat, inclusiv un leopard, ceea ce indica o vânătoare bogată.
    Surprinsă de apariția lor, Mei Lin a ezitat înainte de a se înclina profund.
    – Această sclavă îl salută pe Prințul Moștenitor, a spus ea. Judecând după aspectul lor, tocmai se întorseseră în tabără. S-a întrebat dacă Murong Jinghe și Yu Muye Luomei s-au întors și ei.
    Murong Xuanlie și-a îngustat ochii, studiind-o pentru o clipă înainte să pară că își amintește cine era. Părea nedumerit.
    – Nu erai tu cea care a intrat în pădure cu Fratele al Treilea în această dimineață? De ce ești singură aici? Unde este cel de-al Treilea Prinț?
    Avalanșa de întrebări a lăsat-o pe Mei Lin nesigură cum să răspundă, însă nu a putut rămâne tăcută. Alegându-și cuvintele cu grijă, ea a spus: – Această sclavă s-a despărțit de Prințul al Treilea în pădure. Mă întorceam în tabără să întreb dacă Alteța Sa s-a întors…

    Abia atunci și-a dat seama că Murong Jinghe era al treilea fiu. Trebuie să fie un alt prinț deasupra lui pe care nu-l văzuse ieri.
    În timp ce vorbea, una dintre gărzile lui Murong Xuanlie s-a aplecat brusc în față și i-a șoptit ceva la ureche. Când s-a uitat din nou la ea, ochii lui ca de phoenix aveau o simpatie nedisimulată. Nu-și putea da seama dacă era pentru că aflase că fusese abandonată sau pentru un alt motiv.
    – Vino cu noi, atunci, a spus el, făcând semn oamenilor săi să îi aducă un cal.
    În realitate, Mei Lin ar fi preferat să meargă pe jos decât să călărească, din motive pe care ar fi preferat să nu le menționeze. Totuși, nu putea refuza. Nu a putut decât să stea ușor înclinată, încercând să își păstreze o expresie cât mai normală.
    Deoarece acum era considerată ca făcând parte din casa lui Murong Jinghe, Murong Xuanlie nu a mai vorbit cu ea pentru restul călătoriei.
    Călătorind în spate, Mei Lin se uita din când în când la figura înaltă și impunătoare a lui Murong Xuanlie. Nu se putea abține să nu-și amintească mirosul de tămâie pe care îl simțise când se lovise de el în noaptea precedentă, provocând un val de neliniște.
    Oamenii lui Murong Xuanlie au escortat-o pe Mei Lin la cortul lui Murong Jinghe, confirmându-i întoarcerea în siguranță înainte de a pleca să raporteze.
    Când Mei Lin a intrat, Murong Jinghe stătea tolănit pe niște perne, bând vin și privind-o pe A’dai, care îngenunchease lângă el, jucându-se cu o creatură mică, roșie aprinsă.
    Mei Lin stătea la intrarea în cort, înclinându-se respectuos fără să se miște mai departe înăuntru. După o vreme, Murong Jinghe a părut să observe prezența ei. A ridicat privirea și i-a făcut semn să vină.
    Mei Lin s-a apropiat și, văzând că el era pe jumătate culcat, nu a îndrăznit să rămână în picioare. A îngenuncheat ca A’dai, dar înainte să se poată așeza, Murong Jinghe a tras-o în brațele lui. El și-a lipit nasul de gâtul ei, inhalând adânc, apoi a întrebat pe un ton intim:

    – De unde ai luat acest parfum floral? Felul și tonul lui sugerau că uitase complet că a abandonat-o singură în pădurea adâncă. Nu exista nicio urmă de vinovăție, nici măcar o scuză superficială.
    În timp ce Mei Lin ar fi putut fi în pierdere atunci când alții îi arătau bunătate, ea nu a avut nicio dificultate în a gestiona această situație.
    – Stăpânul meu mă tachinează. Cum ar putea exista parfumuri de flori în toamna târzie? Este doar mirosul ierburilor de munte și al frunzelor, a spus ea timid, prefăcându-se că își adulmecă mâneca. Nu a menționat sau nu s-a plâns deloc de evenimentele de dimineață.
    – Chiar așa? Îngăduie-i acestui prinț să miroasă mai de aproape… Murong Jinghe a zâmbit, aplecându-se din nou, dar de data aceasta ținta lui a fost pieptul ei, care era mai plin decât cel al majorității femeilor.
    Inima lui Mei Lin a tresărit în timp ce amintirile din noaptea precedentă au revenit, făcându-i corpul să o doară din nou. Gândindu-se rapid, și-a ridicat mâna pentru a-i bloca ușor pieptul, dar mișcarea a fost suficient de subtilă pentru a nu simți o respingere – mai degrabă timiditate. Simultan, se bâlbâi:

    – Stăpâne… acestei sclave… îi este foame…

    Nu mințea. Deși găsise ceva de mâncare pe drumul de întoarcere, era departe de a fi satisfăcătoare.
    Murong Jinghe a făcut o pauză, parcă amintindu-și că nu mâncase toată ziua. Poate dezamăgit de întrerupere, el și-a ridicat capul cu o expresie ușor nemulțumită, dar totuși a spus:

    – Mergi în cortul de alături și găsește-l pe Qing Yan. Roagă-l să-ți pregătească ceva de mâncare și să-ți aranjeze un loc unde să te odihnești.

    Implicația era clară – ea trebuia să mănânce și apoi să doarmă, fără să se întoarcă.
    Mei Lin a oftat ușurată în sinea ei. S-a ridicat repede din îmbrățișarea lui, a îngenuncheat pentru a-și exprima recunoștința și apoi s-a retras în grabă, fără să se deranjeze să dea un spectacol de reticență. Doar ea știa că graba ei se datora temerii că încăpățânata A’dai ar putea cauza probleme, determinându-l pe Murong Jinghe să își descarce furia pe ea.
    Putea vedea că Murong Jinghe era deosebit de indulgent cu A’dai, probabil din cauza asemănării lui cu Yu Muye Luomei. Mei Lin nu îndrăznea și nici nu dorea să concureze cu A’dai pentru favoruri. Spera doar să evite o pedeapsă nemeritată și să-și îndeplinească misiunea în siguranță, apoi să fugă.
    Odată ieșită din cort, a respirat adânc. Uitându-se la luna slabă și la stelele rare, a calculat timpul. În zece zile, va trebui să-și schimbe antidotul. Se întreba dacă vânătoarea se va termina până atunci.
    Qing Yan era un eunuc de douăzeci și ceva de ani, cu o față palidă, fără barbă. Părea mai tânăr decât Murong Jinghe, dar era cu câțiva ani mai în vârstă. Poate pentru că eunucii păreau adesea mai tineri.
    Din moment ce Murong Jinghe nu dormea încă, Qing Yan nu a îndrăznit nici el să doarmă. Auzind cererea lui Mei Lin, s-a încruntat, ochii îngustându-se. A plecat pentru o vreme înainte de a se întoarce cu o farfurie de carne friptă rece.
    – Mănâncă, a spus el, uitându-se pe nas la Mei Lin, pe un ton afectat.
    Mei Lin nu s-a plâns, mulțumindu-i în schimb.
    – Să nu crezi că doar pentru că ai fost în patul stăpânului, ești și tu pe jumătate stăpân…, a început el să dea lecții pe un ton sarcastic, în timp ce ea se chinuia să taie carnea rece și tare cu un cuțit subțire.
    – Cuvintele eunucului sunt înțelepte, a răspuns Mei Lin fără mânie, oprindu-și eforturile și coborându-și ochii supusă. Temperamentul ei fusese temperat cu mult timp în urmă în Cultul Întunecat, iar atitudinea lui Qing Yan nu a stârnit nici măcar o undă în inima ei.
    Văzându-i reacția, Qing Yan a mai murmurat câteva cuvinte înainte de a se opri, considerând-o neinteresantă.
    Mei Lin și-a ușurat mișcările și a mestecat cât de încet a putut, dar viteza ei nu a încetinit. În timpul necesar pentru a bea o ceașcă de ceai, ea devorase întreaga farfurie cu carne prăjită.
    Când Qing Yan a văzut farfuria curată, a fost atât de șocat încât nu și-a putut închide gura pentru mult timp.

    – Câte zile au trecut de când nu ai mai mâncat?, a întrebat el în cele din urmă, cu expresia schimbată de mai multe ori.
    – O zi, a zâmbit Mei Lin fără alte explicații.

    Apoi a întrebat:

    – Pot să-l rog pe eunuc să-mi spună unde ar trebui să duc farfuria asta?

    Încântat de umilința ei, Qing Yan nu i-a mai făcut probleme. A fluturat din mână și a spus:

    – Las-o acolo. Cineva o va ridica mâine.

    Apoi, ca și cum și-ar fi amintit brusc ceva, a privit-o de sus în jos cu o privire încruntată.

    – Cum îl poți servi pe prinț arătând așa?, a spus el, plecând.

    Mei Lin a fost un pic uimită. Uitându-se în jos la ea însăși, și-a dat seama că, după o zi în pădure, hainele ei albe nu erau doar zbârcite, ci și pătate cu sucuri de iarbă și flori sălbatice, creând o mizerie colorată de galben și verde. Amintindu-și cum Murong Jinghe a îmbrățișat-o fără dezgust mai devreme, a simțit o senzație ciudată în inima ei. De asemenea, a înțeles adevărata semnificație din spatele comentariului său despre faptul că era acoperită de parfumuri florale.
    În timp ce era pierdută în gânduri, Qing Yan s-a întors, urmat de doi bărbați în uniforme de gărzi imperiale. Unul purta o cadă mare de lemn, în timp ce celălalt aducea două găleți cu apă fierbinte.
    Qing Yan le-a spus oamenilor să așeze cada și să toarne apa. După ce au plecat, a pus în apropiere haine curate, prosoape și săpun. Apoi i s-a adresat lui Mei Lin:

    -Curăță-te cum trebuie. Nu lăsa oamenii să spună că oamenii din casa Prințului Jingbei nu cunosc eticheta și arată ca niște cerșetori murdari.

    Înainte ca Mei Lin să poată răspunde, el a adăugat:

    -Lasă apa acolo când termini. Va trebui să te descurci aici pentru noapte. Mâine, voi pune pe cineva să instaleze un cort pentru voi toți. Cu asta, a părăsit cortul și nu s-a mai întors.
    Apa din cadă emana o ceață albă și subțire. Suprafața limpede era presărată cu petale de flori mici, aurii, de mărimea unor boabe de orez. Aburite de căldură, parfumul lor a umplut cortul, făcându-l foarte primitor.
    Mei Lin a stat nemișcată o vreme, asigurându-se că nu va mai intra nimeni, înainte de a se dezbrăca încet și de a intra în apă.
    Când s-a așezat, apa din cadă a ondulat și a crescut, acoperindu-i doar pieptul. Temperatura ușor fierbinte îi stimula și îi liniștea mușchii îndurerați. Nu s-a putut abține să nu scoată un oftat confortabil, sprijinindu-se de marginea căzii și relaxându-se complet.
    Acest Qing Yan, deși avea limba ascuțită, era grijuliu și atent. Mei Lin s-a gândit că dacă era de dragul lui Murong Jinghe sau pur și simplu își îndeplinea datoria, asta nu a împiedicat-o să se simtă recunoscătoare față de el.
    După ce s-a înmuiat o vreme, pe măsură ce oboseala ei începea să se risipească, Mei Lin a ridicat mâna pentru a-și scoate agrafa de păr. Părul ei lung a căzut liber, iar ea a respirat adânc, alunecând în jos pentru a-și scufunda capul sub apă. Mintea ei devenea din ce în ce mai clară.
    Mai devreme, când îl auzise ocazional pe Murong Jinghe referindu-se la el însuși ca -acest prinț, crezuse că a fost o scăpare a limbii. Abia acum și-a dat seama că i se acordase un titlu de prinț. Pentru ca un prinț să primească un astfel de titlu, era fie datorită unui mare merit, fie datorită unei forme de exil. Indiferent de motiv, asta însemna că poziția de bătrân împărat nu era cu siguranță făcută pentru el.
    Jingbei. Locul acela…
    Când i s-a terminat răsuflarea, a ieșit din apă cu un strop, ștergându-și părul ud și picăturile care i se lipiseră de față. Ochii îi scânteiau în lumina lumânării.
    Locul acela… de acolo venise ea.
    În acel an, când ea și ceilalți copii se înghesuiseră în trăsura legănată și accidentată, privind crestele de munți verzi care se îndepărtau în depărtare, florile albe fragmentate legănându-se în ploaia cețoasă, inima ei fusese plină de incertitudine cu privire la locul unde erau duși. Chiar la începutul acelei călătorii, auzise călătorii vorbind cel mai des despre Jingbei.
    Poate că Murong Jinghe îi va duce înapoi la Jingbei. Gândul la această posibilitate a entuziasmat-o pe Mei Lin, iar o speranță inexplicabilă i-a crescut în inimă.
    Totuși, această speranță nu a durat mult. De a doua zi până la sfârșitul vânătorii, nu l-a mai văzut niciodată pe Murong Jinghe, ca și cum ar fi fost complet uitată.
    În contrast puternic cu situația ei, A’dai, care în cele din urmă s-a supus realității, a rămas în cortul principal al lui Murong Jinghe, bucurându-se de favoarea lui. Acest lucru l-a făcut pe Qing Yan să o privească cu milă de fiecare dată când se întâlneau.
    Ceea ce i-a distrus complet speranțele a fost că, după vânătoare, Murong Jinghe nu s-a întors la Jingbei, ci a însoțit alaiul imperial înapoi în capitală. Abia atunci a aflat că el a locuit întotdeauna în Zhaojing. Cât despre Jingbei, probabil că era doar o moșie nominală.

  • Kill Me Love Me / Ucide-mă, iubește-mă

    Ea era Patruzeci și trei. Ca și ceilalți de aici, nu avea nume. Nu-și amintea nimic înainte de a veni aici, cu excepția florilor de păr care blocau calea căruțelor și a câmpurilor cu flori. Aceasta a fost întreaga ei amintire din copilărie.
    Apoi a urmat antrenamentul pentru a deveni asasin. Rezultatul perfect al unui astfel de antrenament a fost ștergerea naturii umane și a fricii de moarte, lăsând doar loialitatea unui câine.
    Ani mai târziu, se întreba dacă nu cumva își afectase creierul cu droguri atunci. Cum altfel ar fi putut să se îndrăgostească cu atâta devotament de ticălosul ăla?
    În comparație cu alți asasini, ea nu era calificată. Se temea de moarte, așa că, pentru a supraviețui, nu o deranja să învețe să fie un câine.
    Când Patruzeci și trei a intrat, peste zece tinere cu văluri negre se aflau în hol. Ea a trecut direct printre ele, îngenunchind în fața perdelei de mărgele care separa încăperea interioară de cea exterioară, cu ochii fixați la un metru în fața genunchilor.
    -Maestre.
    -Kun Șaptesprezece este bolnavă. Îi vei lua locul, a venit o voce din interior, deliberat ambiguă în ceea ce privește genul.
    -Da, a răspuns Patruzeci și trei fără ezitare, deși nu era conștientă de sarcina care îi fusese atribuită.
    -Bine. Intră, a spus persoana.
    Patruzeci și trei nu a îndrăznit să stea în picioare, așa că s-a aplecat, cu mâinile pe pământ, târându-se în genunchi. De îndată ce a trecut prin perdeaua de mărgele, s-a oprit.
    O pereche de cizme din satin albastru cu broderie subtilă i-au apărut în tăcere în fața ochilor. O tămâie slabă și elegantă i-a fluturat până la nas, înghețându-i brusc inima. Înainte să înțeleagă de ce, palma celeilalte persoane a apăsat pe capul ei. Fața i s-a schimbat pentru scurt timp, apoi a revenit la normal, resemnată să închidă ochii în timp ce o forță internă puternică a intrat prin coroana ei, distrugând instantaneu artele marțiale pe care le practicase timp de peste un deceniu.
    Sânge proaspăt îi curgea din gură în timp ce se prăbușea, palidă la față, la pământ.
    -Nu întrebi de ce ți-am distrus artele marțiale? Persoana părea curioasă de tăcerea ei.
    Cu gustul dulce și metalic încă în gât, Patruzeci și trei a tușit o dată înainte de a răspunde supusă:

    -Da. Vocea ei nu trăda niciun resentiment. De la intrarea în Organizația Umbrelor, primul lucru pe care îl învățase fusese să spună -da.
    Amintindu-și acest lucru, persoana zâmbi și făcu un semn cu mâna.

    -Puteți pleca cu toții.
    -Da.
    Când Patruzeci și trei s-a retras prin perdeaua de mărgele, toți ceilalți plecaseră deja. Ea s-a ridicat cu greu în picioare, dar nu a îndrăznit să se întoarcă, retrăgându-se cu fața spre perdea. Chiar când a trecut pragul, o tuse bruscă din interior a speriat-o, aproape făcând-o să cadă. Din fericire, persoana dinăuntru nu observase.
    Șeful a așteptat-o afară, înmânându-i o pungă de mătase purpurie fără cuvinte inutile înainte de a aranja să urce într-o trăsură care aștepta.
    Patruzeci și trei știa că punga conținea misiunea ei.
    Mei Lin… Mei Lin, nu-i așa?
    Și-a sprijinit fruntea de rama ferestrei, ascultând râsetele femeilor din trăsură. Un sentiment de entuziasm sau poate de melancolie îi răsărea în inimă. De acum înainte, i se va spune pe acest nume. Patruzeci și trei, numărul care o urmărea de cincisprezece ani, va fi îngropat pentru totdeauna în acel loc de care nici nu voia să-și amintească.
    De acum înainte, avea un nume, o identitate și chiar o familie pe care nu o cunoscuse niciodată. Ea înlocuia o altă femeie.
    Printre cele trei sute de frumuseți care o însoțeau pe Prințesa Zigu din Yan de Vest în Marele Yan pentru o căsătorie politică, ea nu era singura înlocuită. Acele femei ale căror nume începeau cu -Kun fuseseră instruite special în acest scop. Ea doar a profitat de o ocazie. Poate că, după aproape cinci ani de înșelăciune, șeful devenise în cele din urmă nerăbdător și decisese să scape de ea în acest fel.
    Era în regulă. Putea în sfârșit să părăsească acel loc al degradării și al morții, să vadă florile vibrante gravate în memoria ei. Chiar și fără arte marțiale, chiar și cu otrava din corpul ei care se manifesta lunar, era mult mai bine decât să lupte constant pentru supraviețuire.
    Sosise toamna. Pădurile de-a lungul drumului oficial erau de un verde luxuriant, cu frunze de un roșu profund și galben palid intercalate, la fel de strălucitoare ca florile de primăvară. Dar nu erau flori de primăvară. De aproape, când treceau pe lângă geamul trăsurii, se puteau vedea frunze galbene ofilite fluturând în vânt, dând un sentiment de singurătate dezolantă.
    Lui Mei Lin nu-i plăcea acest lucru, așa că și-a retras privirea, zâmbind în timp ce asculta conversația colegelor ei de călătorie.
    Cu două zile în urmă, fusese trimisă la Anyang, la două sute de li de Zhaojing. În acel moment, alaiul Yan-lui de Vest se odihnea la stația locală de curierat. A doua zi, când au pornit la drum, două trăsuri ale frumuseților s-au stricat din cauza călătoriei lungi. Femeile din acele trăsuri au trebuit să fie împărțite între celelalte.
    Așa a ajuns Mei Lin să stea în trăsura ei actuală. După două zile petrecute împreună, a înțeles în sfârșit de ce nimeni nu i-a pus la îndoială identitatea.
    Călătoria era obositoare, iar regulile limitau interacțiunea. Aceste frumuseți rareori aveau ocazia să vorbească după ce coborau din trăsuri. Când o făceau, era doar cu cele care împărțeau trăsura. Astfel, nu erau familiarizate cu cele din celelalte trăsuri, ca să nu mai vorbim de gărzile care abia puteau vedea fețele frumuseților. Desigur, acest lucru nu ar fi fost atât de ușor fără cooperarea superiorilor Yan-lui de Vest.
    Dar acestea nu erau probleme la care să se gândească. Era mai bine să nu se gândească la ele; să știe prea multe nu aducea niciun beneficiu. Avea probleme mai presante de rezolvat.
    Limba Yan-lui de Vest.
    Femeile vorbeau încet, blând și melodios, ca și cum ar fi cântat. Era cu adevărat plăcut de auzit, dar, din păcate, ea nu putea înțelege ce spuneau. Cât de ridicol ar fi ca cineva din Yan-lui de Vest să nu înțeleagă limba Yan.
    Fiecare detaliu al întregii operațiuni fusese planificat meticulos. De ce a fost lăsată această lacună? Nu putea înțelege, dar trebuia să navigheze cu atenție prin situație.
    În timp ce era cufundată în gânduri, a simțit o căldură lângă ureche, în timp ce cineva îi șoptea. Mei Lin și-a reprimat impulsul reflex de a se îndepărta și s-a întors pentru a o găsi pe cea mai frumoasă și mai blândă dintre cele cinci fete care o privea cu îngrijorare.
    Ea a zâmbit imediat, mintea ei alergând să găsească un răspuns. Chiar în acel moment, trăsura care se mișca deja încet s-a oprit brusc, distrăgând atenția fetei de lângă ea.
    Mei Lin a suspinat în secret ușurată și s-a alăturat celorlalte privind pe fereastră.
    Trăsura lor era în mijlocul procesiunii și nu se puteau apleca, așa că nu puteau vedea nimic. Puteau doar să audă lovituri rapide de copite apropiindu-se de departe, apoi oprindu-se în fruntea șirului. Fără îndoială, fuseseră opriți de șeful gărzii.
    În timp ce femeile speculau cu curiozitate ce se întâmplă, s-au auzit din nou lovituri de copite, amestecate cu strigăte. De data aceasta, erau gărzile care le ordonau oamenilor să coboare din căruță în căruță.
    Se pare că, din cauza întârzierilor de pe drum, petrecerea de nuntă a întârziat aproape o lună să ajungă la Zhaojing, coincizând cu vânătoarea anuală de toamnă a Marelui Yan. Terenurile de vânătoare erau la Muntele Cerbului, la trei sute de kilometri sud-vest de Zhaojing, și trebuiau să treacă pe acest drum. Din întâmplare, cele două grupuri s-au întâlnit frontal.
    În momentul în care au coborât din trăsură, trăsurile din față fuseseră deja mutate pe marginea drumului. Trăsura prințesei, escortată de garda principală, părăsise procesiunea, îndreptându-se cu viteză spre grupul îndepărtat, cu steaguri fluturând și armuri strălucitoare.
    După aproximativ timpul necesar pentru a arde un baton de tămâie, un eunuc a venit să transmită un edict imperial: petrecerea de nuntă trebuia să însoțească procesiunea imperială până la Muntele Cerbilor.
    Toată lumea a îngenuncheat pe marginea drumului, ridicându-se doar după ce Marele Împărat Yan, îmbrăcat în ținută militară și călare pe un cal, a trecut cu fiii, nepoții și oficialii civili și militari într-o procesiune grandioasă. Aceștia s-au întors apoi la trăsurile lor pentru a-i urma.
    Poate intimidate de atmosfera solemnă și intensă, fetele nu au îndrăznit să vorbească după ce s-au urcat în trăsură. Mei Lin își număra în secret binecuvântările, dar știa că un astfel de noroc nu va dura. Dacă nu găsea repede o strategie, ar fi fost probabil expusă.
    Călătorind o sută de li pe zi, au ajuns la poalele Muntelui Cerbului două zile mai târziu. Până atunci, Ministerul de Război instalase deja o tabără într-o zonă plată, ridicase palate de corturi înconjurate de ziduri din lemn lăcuit în galben, instalase porți cu steaguri și le acoperise cu copertine galbene. În exterior, a fost instalată o plasă de protecție, cu oameni care făceau cu rândul să păzească împotriva intrușilor.
    Cu excepția prințesei și a servitoarelor sale, restul petrecerii de nuntă a fost aranjat să rămână în tabăra exterioară și nu aveau voie să plece fără permisiune. Toate frumusețile aveau o vagă premoniție că soarta lor ar putea fi decisă aici. Deși fuseseră pregătite pentru acest lucru încă de când fuseseră selectate să o însoțească pe prințesa Zigu, când a sosit momentul, au simțit totuși panică și neliniște.
    Cele cinci fete care împărțeau cortul cu Mei Lin erau la fel. Au dispărut vivacitatea și râsul de altădată; sprâncenele lor delicate erau încrețite inconștient, un strat subțire de melancolie făcându-le să pară gânditoare.
    Mei Lin, fără să fie deosebit de îngrijorată de asta, era ocupată să numere zilele până când putea primi antidotul luna viitoare, îngrijorându-se în același timp cu privire la ce fel de informații ar trebui să ofere în schimbul unui antidot mai eficient. Până acum, singurul lucru pentru care se simțea norocoasă era că, de când urmase procesiunea imperială, fetele începuseră să vorbească în limba Marelui Yan, fluența lor depășind-o chiar pe a ei, o vorbitoare nativă care vorbea rar.
    În dimineața următoare, când s-a ivit zorii, sunetul coarnelor răsunătoare a răsunat peste câmpii. Ciocnirile furtunoase, amestecate cu strigătele oamenilor, le-au trezit pe fetele care erau încă obosite după zilele de călătorie. Se uitau una la alta confuze și speriate, ca niște animale mici pe cale să fie vânate fără milă în pădure.
    Timpul a trecut încet în așteptarea agonizantă a sorții, iar noaptea a căzut în cele din urmă odată cu întoarcerea vânătorilor. În tabăra spațioasă au fost aprinse focuri de tabără, iar vânatul proaspăt prins a fost pus deasupra flăcărilor. Râsetele și vocile vesele treceau prin spațiile dintre corturi, permițându-ne să ne imaginăm scena plină de viață.
    Tocmai când femeile erau neliniștite, dar le era frică să doarmă, a sosit în sfârșit chemarea pe care o așteptau. Totuși, contrar așteptărilor, nu li s-a cerut să interpreteze cântecele și dansurile pe care le pregătiseră cu atâta sârguință. Zona spațioasă iluminată de lumina focului, cu petale de flori împrăștiate și urme de arme ascuțite, indica faptul că avusese loc deja o distracție interesantă.
    Trei sute de tinere frumoase erau aranjate în zece rânduri a câte treizeci, stând ordonat și îngrijit în centrul spațiului deschis, așteptând selecția de către prinți și miniștri.
    Mei Lin stătea chiar în spate, înclinându-și ușor corpul spre dreapta pentru a-l vedea pe Marele Împărat Yan așezat în cea mai înaltă poziție.
    Poate că odinioară fusese tânăr, puternic și sprinten. Poate că era încă înțelept, impunător și hotărât. Dar ceea ce a văzut a fost doar un bărbat subțire și bolnăvicios de vârstă mijlocie. Ochii lui erau lungi și îngustați, cu o urmă de farmec, dar cearcănele de sub ei stricau ceea ce ar fi trebuit să fie o privire de înțelepciune, dând un sentiment de disconfort.
    În stânga lui stăteau bărbați între douăzeci și treizeci de ani, îmbrăcați în haine militare. Erau fie prinți și nobili, fie tineri generali, nucleul forte al acestei activități de vânătoare. În dreapta sa, frumoasa prințesă Zigu stătea cu fața acoperită de un văl, cu capul plecat, fără să ridice măcar o dată privirea la sosirea lor. Cei din aceeași parte cu ea erau în mare parte îmbrăcați ca niște învățați.
    Mei Lin a privit întreaga scenă dintr-o privire, apoi și-a coborât ochii, fără să mai privească în jur. A auzit vocea împăratului, oarecum slabă, dar nu lipsită de autoritate.
    -Astăzi la vânătoare, Xuanlie, ai luat primul loc. Îți permit să alegi primul.
    La auzul acestor cuvinte, bărbatul așezat în cea mai înaltă poziție din stânga s-a ridicat repede pentru a-i mulțumi împăratului, dar nu s-a întors imediat să aleagă. În schimb, a zâmbit și a spus:

    -Prințesa abia a ajuns în Marele Yan și trebuie să nu fie obișnuită cu lucrurile. Tată regal, de ce nu selectezi mai întâi câteva femei potrivite pentru prințesă, pentru a o consola?
    Cuvintele sale erau suave, părând grijuliu față de oaspete, dar, în realitate, îl lăsa pe împărat să aleagă mai întâi femeile care îi plăceau. La urma urmei, prințesa va intra în cele din urmă în palat, așa că împăratul putea avea acces la însoțitoarele ei oricând dorea.
    Împăratul a fost, desigur, încântat de grija fiului său și a spus:

    -Ești într-adevăr grijuliu.

    Apoi s-a întors spre prințesa Zigu și a întrebat-o pe un ton blând:

    -Xuanlie are dreptate. Zigu, de ce nu alegi câteva care să servească alături de tine?

    Auzind asta, Prințesa Zigu, care își ținuse ochii coborâți, și-a ridicat în sfârșit privirea. Ea s-a uitat la Murong Xuanlie, apoi s-a înclinat în fața împăratului și a spus categoric:

    -Mă supun deciziei Majestății Voastre. Născută într-o familie regală, cum putea să nu înțeleagă ce gândeau acești oameni?
    Așa că ochii de dragon ai bătrânului împărat au trecut peste grup, gata să selecteze câteva femei. În acea clipă, Mei Lin a văzut cum ochii lui bătrâni, altădată tulburi, au străfulgerat cu o lumină puternică. O transpirație rece i-a izbucnit pe spate și, în secret, s-a simțit ușurată că se afla la sfârșit. La urma urmei, odată ce cineva intra în palatul imperial, nu era o sarcină ușoară să plece.
    Apoi, începând cu Murong Xuanlie, fiecărui bărbat prezent i-au fost alocate două-trei femei. Nimeni nu era atât de lipsit de tact încât să aleagă în fața împăratului, mai ales că toate femeile Yan care veniseră ca parte a zestrei erau frumuseți alese din mii.
    Aproape o sută de tinere femei au rămas în arenă. Împăratul Murong și-a instruit însoțitorii să le numere, cu intenția de a le aduce înapoi în capitală ca recompense pentru oficialii de rang înalt care nu puteau participa la vânătoare. Mei Lin era printre ei. În timp ce le observa pe fete – unele cu adevărat fericite, altele forțând zâmbete, toate cu destinele pecetluite – s-a simțit momentan pierdută, întrebându-se ce fel de persoană ar putea întâlni. Cu toate acestea, acest sentiment nu a durat mult, fiind risipit rapid de cineva care a intrat brusc.
    Pierdută în gânduri, Mei Lin a simțit brusc un braț în jurul taliei ei, trăgând-o într-o îmbrățișare. În același timp, fata Yan de lângă ea a fost și ea cuprinsă. Luate prin surprindere, frunțile lor aproape s-au ciocnit.
    Ridicându-și privirea, a văzut un chip tânăr și chipeș. Înainte de a-i putea distinge clar trăsăturile, a simțit un sărut puternic pe obrazul ei.
    Speriată, Mei Lin l-a privit cum se întoarce să o sărute pe cealaltă fată din brațele lui. Neștiind cum să reacționeze, l-a lăsat să o conducă înainte, bănuind că identitatea lui trebuie să fie importantă.
    Într-adevăr, înainte să ajungă la împărat, a răsunat râsul lui Murong Xuanlie.
    -Jinghe, ai întârziat. Generalul Mei ți-a permis deja să intri în cortul ei? Deși cuvintele lui păreau tachinante, Mei Lin a detectat o urmă de batjocură. I-a aruncat o privire discretă împăratului, observând nerăbdarea și răceala lui nedisimulate, care o nedumereau.
    Bărbatul care le ținea părea nepăsător. A ridicat din umeri, simulând neputință, și a spus:

    -Fratele regal glumește. Luomei nu este ca aceste femei… În timp ce vorbea, mâinile lui se plimbau pe trupurile ambelor fete.
    Ticălosul! s-a gândit Mei Lin, abia stăpânindu-și dezgustul. Înainte de a-și putea exprima gândurile, altcineva i-a luat-o înainte.
    -Ticălosule! a venit mustrarea furioasă din partea bărbatului așezat în cea mai înaltă poziție.
    Mei Lin a simțit cum trupul bărbatului s-a încordat pentru o clipă, apoi s-a relaxat. El s-a înclinat în fața Împăratului, având ambele fete alături, zâmbind:

    -Fiul tău sosește târziu. tata regal, te rog să mă ierți. În ciuda cuvintelor sale, tonul său nu avea nicio urmă de regret.
    -Ce rușine. Dispari din fața mea! Bătrânului împărat nu-i plăcea acest fiu, nedorind să piardă mai mult timp certându-l.
    Cu toate acestea, bărbatul era încă un prinț. Curând, cineva i-a făcut loc lângă Murong Xuanlie, așezând farfurii și ustensile noi.
    Murong Jinghe a răspuns neglijent cu un -Da, apoi s-a așezat, începând imediat să flirteze cu frumusețile din brațele sale, ignorând expresiile variate ale celor din jurul său de la sosirea sa.
    După ce a fost forțată să bea două pahare de vin, Mei Lin a reușit în sfârșit să-i vadă clar fața.
    Bărbatul nu semăna în mod deosebit cu bătrânul împărat, dar ochii lui erau o moștenire perfectă – îngustați și întorși în sus, mereu pe jumătate închiși ca și cum ar fi perpetuu somnoroși. Trăsăturile sale erau distincte: un nas drept și buze pline îl făceau incontestabil frumos. Cu toate acestea, tenul său era palid, cu o nuanță de verde, iar expresia sa era frivolă și decadentă, dând impresia de exces de indulgență.
    Monitorizarea unei astfel de persoane nu ar trebui să fie dificilă, s-a gândit Mei Lin. Cu toate acestea, inima i s-a înfundat, știind că, deși s-ar putea să nu fie o provocare, probabilitatea de a obține informații valoroase de la el părea redusă.
    Misiunea lor, ca parte a alaiului de nuntă, era să se apropie de oficialii și generalii de rang înalt ai Marelui Yan – cu alte cuvinte, să acționeze ca spioni. Instrucțiunile din compartimentele lor secrete nu specificau asupra căror domenii să se concentreze, dar era clar că, cu cât informațiile erau mai valoroase, cu atât antidotul pe care îl primeau era mai bun.
    Valoare, valoare, valoare… blestemă ea în sinea ei, în timp ce pe dinafară își păstra un zâmbet blând, turnând pudic vin pentru bărbatul care acum se juca cu o altă fată. Pe neașteptate, el i-a pipăit brusc pieptul, făcând-o să verse vinul. În clipa următoare, ea a fost împinsă spre scaunul vecin, auzind râsul nepăsător al bărbatului.
    -Frate regal, nu preferi femeile cu sâni mai mari? O voi schimba pe aceasta cu cea din dreapta ta.
    Un țipăt surprins al unei fete s-a auzit, urmat de o încercare stângace de a se eschiva. Mei Lin s-a împiedicat și a căzut în brațele cuiva. Un parfum fin și elegant a pătruns printre mirosurile grele de alcool și carne friptă, trezindu-i simțurile. Înainte să poată reacționa, bărbia i-a fost ridicată.
    În comparație cu Jinghe, Murong Xuanlie arăta mai mult ca vechiul împărat. Poate că acesta era motivul pentru care era atât de favorit? Acei ochi păreau mai potriviți pe fața lui oarecum delicată, făcându-l să pară aproape răutăcios de frumos.
    Ochii lui lungi s-au îngustat ușor și i-a aruncat o privire scurtă lui Mei Lin înainte să o elibereze.
    -Folosește-o pe cealaltă, a spus el, tonul și privirea lui arătându-și clar dezaprobarea.
    Fără un cuvânt, Murong Jinghe i-a făcut semn fetei din brațele sale să meargă acolo.
    Mei Lin a suspinat în secret ușurată, întorcându-se automat lângă el. Ochii lui Murong Xuanlie străluceau cu o inteligență ascuțită; nu era cineva cu care să te joci. Ar fi preferat să stea cu Murong Jinghe, care era inferior din toate punctele de vedere, deoarece șansele de a-și pierde viața păreau mult mai mici.
    Schimbul de femei dintre cei doi prinți a fost nesemnificativ, neatrăgând atenția celorlalți. Bătrânul împărat, cu sănătatea șubredă, a plecat după puțin timp, susținut de însoțitorii săi. Prințesa Zigu a plecat cu el.
    Cu cea mai intimidantă prezență plecată și cu frumusețile drept companie, atmosfera a devenit repede animată.
    Fata care trecuse de partea lui Murong Xuanlie purta o expresie rece, spre deosebire de supunerea blândă a celorlalte femei. Nu era clar dacă aceasta era natura ei sau nemulțumirea ei cu privire la schimb. Mei Lin a observat-o discret, fără să găsească nimic deosebit la aspectul ei. Deși frumoasă, nu era mai frumoasă decât fata anterioară. În mod obiectiv, Mei Lin chiar credea că nasul fetei era puțin prea ascuțit, făcând-o oarecum inconfortabilă la privit.
    În mod ciudat, Murong Jinghe nu s-a supărat pe grosolănia fetei. În schimb, părea nerăbdător să intre în vorbă cu ea, zâmbind chiar și atunci când era privit cu ură, spre marea uimire a lui Mei Lin.
    Ce prost! s-a gândit ea în timp ce își păstra un zâmbet blând și îi oferea continuu vin. Emoțiile ei tensionate s-au relaxat în sfârșit un pic. Văzând indiferența bărbatului față de ea, s-a gândit că probabil nu va trebui să împartă patul cu el în seara asta.
    Din răspunsurile ocazionale ale fetei, Mei Lin a aflat că numele ei era A’dai. De-a lungul serii, Murong Jinghe nu a întrebat niciodată numele lui Mei Lin.
    Când banchetul s-a încheiat, ambele femei l-au însoțit pe Murong Jinghe înapoi la cortul său.
    -Așteaptă aici, i-a spus el lui Mei Lin în fața cortului, cu ochii încă ațintiți lasciv asupra lui A’dai, cu intențiile sale clare.
    Mei Lin s-a conformat, oprindu-se și oftând ușurată în sinea ei. Deși noaptea de toamnă era rece, era preferabilă decât să fie prinsă sub un ticălos desfrânat.
    Cu toate acestea, ușurarea ei a fost de scurtă durată. În momentul în care Murong Jinghe a întins mâna pentru a o îmbrățișa pe A’dai, care păstrase o distanță față de el în tot acest timp, fata a apăsat brusc un pumnal – parcă scos de nicăieri – împotriva pieptului ei.
    -Dacă mă atingi, voi muri în fața ochilor tăi, a declarat ea cu ferocitate, cu ochii ei frumoși plini de disperare și determinare.
    Mei Lin a fost uimită. Privirea ei s-a mutat de la ochii hotărâți ai fetei la pumnal, realizând că era unul folosit pentru a tăia carnea prăjită la banchet. Fata reușise cumva să îl ascundă în tăcere, aparent în pregătirea pentru acest moment. Mei Lin a gemut în sinea ei, simțind că evenimentele erau pe cale să ia o întorsătură nedorită.
    Desigur, Murong Jinghe părea doar puțin surprins înainte de a chicoti. El nu a forțat problema, fluturându-și mâna și spunând: -Atunci poți rămâne afară.
    S-a întors spre Mei Lin, zâmbind și întrebând:

    -Vrei să-ți împrumut și ție un pumnal?

    Deși zâmbea, Mei Lin nu a văzut veselie în ochii lui pe jumătate închiși. Un fior inexplicabil i-a trecut pe șira spinării. Ea a înaintat rapid, cuibărindu-se în îmbrățișarea lui, și a spus cu un zâmbet liniștitor:

    -Această sclavă este deja a ta, Prințe. Sunt la dispoziția ta. Cuvintele ei erau ambigue și sugestive, nu respingeau direct oferta lui amenințătoare și nici nu permiteau interpretarea greșită a sensului ei.
    Mei Lin nu credea că avea vreo influență asupra lui A’dai, deși nu era sigură care era aceasta. Nu era îndeajuns de nebună să o testeze sau să o imite. Sau poate că pur și simplu nu putea să înțeleagă folosirea propriei vieți pentru a-i amenința pe alții. Pentru acești oameni care le considerau jucării, ce valoare aveau viețile lor?
    Gândirea ei rapidă l-a mulțumit. Murong Jinghe a schițat un zâmbet slab, apoi s-a aplecat brusc și a luat-o în brațe, ducând-o în cort.
    Acel zâmbet nu avea nicio semnificație anume, prea detașat pentru a aparține acestei persoane. Mei Lin a fost momentan amețită, amintindu-și de ochii inexpresivi ai bărbatului de mai devreme și de frigul pe care i-l provocaseră. În sinea ei, a devenit mai vigilentă.
    Poate că această persoană nu era atât de superficială și vulgară pe cât părea. Chiar când acest gând i-a trecut prin minte, a fost aruncată pe un covor gros de pâslă. În clipa următoare, Murong Jinghe era deasupra ei.
    Mirosul acru de alcool amestecat cu parfumul necunoscut al lui Murong Jinghe a învăluit-o. Mei Lin a început în sfârșit să se simtă neliniștită de ceea ce urma să se întâmple. Nu era complet nefamiliarizată cu problemele sexuale; înapoi în Organizația Umbrelor, acei instructori și conducători au abuzat de pozițiile lor pentru a profita de mulți băieți și fete tinere. Ea scăpase de această soartă, se pare pentru că mama ei era o lucrătoare de bordel cu o boală secretă. În ochii lor, sângele care curgea prin venele ei era viciat. Nu-și amintea prea multe despre asta, dar expresiile dureroase ale colegilor ei de cameră erau adânc întipărite în mintea ei. Amintindu-și acest lucru acum, se simțea oarecum speriată.
    De teamă să nu-și piardă cumpătul și să nu facă ceva care să-i pună viața în pericol, s-a agățat de covor cu mâinile transpirate, întorcând capul într-o parte, zâmbetul seducător de pe buzele ei fiind de mult înghețat.
    După cum s-a dovedit, Murong Jinghe nu era genul care să prețuiască sau să compătimească femeile. Fără nici măcar pretenția de preludiu, a luat-o direct în posesie. Mei Lin a scos un geamăt înăbușit de durere, corpul ei încordându-se, transpirația udându-i părul la tâmple.
    Necomfortabil cu uscăciunea și încordarea ei, sprâncenele ca de cuțit ale lui Murong Jinghe s-au încruntat ușor. A poruncit cu răceală:

    -Relaxează-te, mă rănești.

    Auzind asta, Mei Lin a vrut să înjure tare, dar în realitate, nu a putut decât să-și muște buza inferioară, tremurând în timp ce încerca să se adapteze la intruziunea arzătoare. Doar când unghiile i s-au înfipt în palme, corpul ei s-a relaxat ușor?
    Murong Jinghe a simțit imediat schimbarea și a devenit mai energic și mai nepăsător.
    Mei Lin a fost trezită de lumina orbitoare și de labele ca de urs care îi pipăiau neîncetat pieptul. Înainte de a-și putea da seama pe deplin de situație, o durere arzătoare i-a invadat corpul, înlăturându-i instantaneu orice urmă de neclaritate din minte. Cu abilitățile sale de arte marțiale recent dezactivate, corpul ei era mai slab decât al celorlalți. Împreună cu zilele de călătorie obositoare și toxinele ascunse în sistemul ei, leșinase la jumătatea actului.
    -Nerecunoscătoare, vocea leneșă a lui Murong Jinghe a sunat brusc lângă urechea ei, uimind-o. S-a întrebat ce făcuse de l-a provocat din nou. Când a reușit să deschidă ochii cu puțin efort, și-a dat seama că el nu vorbea cu ea.
    Lumânările ardeau puternic în cort, indicând că era încă miezul nopții. Murong Jinghe stătea întins pe o parte lângă ea, sprijinindu-și capul cu o mână. Halatul lui era pe jumătate deschis, dezvăluind o piele netedă și întinsă, cu mușchi ușor ridicați pe dedesubt – nu atât de moale și flască cum își imaginase ea, deși culoarea pielii lui, ca și a tenului, era de un verde pal nesănătos.
    Privea spre intrarea în cort cu ochii pe jumătate închiși, care păreau să nu se deschidă niciodată complet, o urmă de zâmbet jucându-i-se pe buze. Mâna lui liberă îi frământa lasciv pieptul gol.
    Mei Lin a rezistat puternic impulsului de a-i îndepărta mâna, întorcând capul pentru a privi afară.
    Dincolo de zona centrală goală a cortului, a văzut-o pe A’dai îngenuncheată acolo, cu părul lung răvășit, cu fața cenușie, dar păstrând totuși o poziție dreaptă, sfidătoare. În spatele ei se aflau doi bărbați în uniformele Gărzii Imperiale.
    Corpul ei s-a înțepenit ușor, iar Mei Lin s-a mișcat discret, întinzând mâna pentru a căuta ceva care să-i acopere corpul gol.
    Observând că ea era trează, Murong Jinghe și-a coborât privirea pentru scurt timp înainte de a o întoarce la A’dai, care îl privea cu ochi plini de dispreț. El a zâmbit, aparent nu era furios, dar cuvintele lui erau extrem de crude.
    -Plesnește-i fața. Las-o să-și înțeleagă poziția.
    În timp ce vorbea, s-a întors din nou, apăsând-o pe Mei Lin.
    Mei Lin a scos un geamăt înăbușit, simțind cum rănile ei nevindecate se deschid din nou. Cu toate acestea, a trebuit să îl îmbrățișeze strâns pe bărbatul de deasupra ei pentru a preveni ca trupul ei să fie complet expus vederii celorlalți.
    Cu un răspuns afirmativ, sunetul unor palme ascuțite a răsunat în cort, una după alta.
    -Ești mult mai ascultătoare, a șoptit Murong Jinghe în urechea lui Mei Lin, respirația lui fierbinte intrându-i în canalul urechii, făcându-i pielea de găină să i se ridice pe tot corpul.
    Ea a vrut să spună ceva măgulitor în răspuns, dar gâtul i s-a uscat și nu a putut scoate niciun sunet. Așa că nu a putut decât să-și forțeze buzele în ceea ce spera să fie cel mai atrăgător zâmbet al ei. Închizând ochii, imaginea unei flori de păr a plutit în mintea ei, ușurându-i treptat tensiunea din piept.
    După ce i s-a părut o eternitate, bărbatul s-a retras în cele din urmă din trupul ei, iar zgomotul palmelor a încetat. În tot acest timp, A’dai nu a rostit nicio cerere de îndurare.
    Murong Jinghe s-a uitat la A’dai, ale cărei buze erau despicate și sângerau, dar totuși și-a ridicat fața umflată pentru a-i întâlni privirea. O lumină ciudată a pâlpâit în ochii lui întunecați, dar vocea lui era rece în timp ce rânjea:

    -Ce, încă nu ești convinsă?

    A’dai a rămas tăcută, disprețul din ochii ei frumoși devenind tot mai puternic.
    Murong Jinghe și-a frecat fruntea, prea plictisit să continue. Cu un gest al mâinii, a spus dezinteresat:

    -Trageți-o afară. Considerați-o o recompensă pentru serviciile voastre. Sensul său nu putea fi mai clar – o dădea întregii tabere a Gărzilor Imperiale.

    -Nu…

    Văzând bucuria din ochii celor doi bărbați care o țineau, gata să îngenuncheze și să mulțumească, zidurile psihologice ale lui A’dai s-au prăbușit în cele din urmă, iar ea a țipat.

    Acel țipăt a fost strident și jalnic, pătrunzând direct în urechile lui Mei Lin, făcând-o să tresară involuntar. A deschis ochii, exact la timp pentru a surprinde strălucirea triumfătoare din ochii lui Murong Jinghe.
    A’dai s-a supus în sfârșit, s-a gândit ea. În mod ciudat, nu a fost surprinsă de acest lucru; a fost ca și cum ar fi știut de la început că acesta va fi rezultatul.
    Mai târziu, a aflat că în acea noapte, A’dai a încercat să scape.

  • Kill Me Love Me / Ucide-mă, iubește-mă

    Florile de piersic își etalează roșul, florile de cais rozul, iar florile de prun albul. Sălciile de primăvară se legănau în bătaia vântului, în timp ce mărul înflorea liber.

    Era a doua lună a anului. Florile de primăvară acopereau munții și câmpurile, pasiunea unui anotimp fiind în sfârșit dezlănțuită. Pe un teren pustiu, un mormânt singuratic, nemarcat, se afla ascuns sub un copac.

    Un bărbat stătea în fața mormântului, ținând un bici de cal. Purta haine întunecate sub o robă alb-argintie, cu un săculeț de culoarea caisei atârnând liniștit la brâu, emanând ușor parfumul trandafirilor uscați. Un cal mare și alb păștea în apropiere. Mai departe, dincolo de livada de caise, un tânăr chipeș aștepta în tăcere cu un alt cal, aruncând din când în când priviri neliniștite spre mormânt.

    Bărbatul își ridică mâna de parcă ar dori să atingă ceva, apoi o coborî rigid. Ochii săi tremurau cu emoții complexe, rapid înlocuite de o furie intensă.

    –Femeie, este moartea atât de ușoară? zâmbi el, lovind brusc mormântul singuratic. Florile se zguduiră și ramurile se rupseră; petalele căzute se învârteau ca fluturii.

    Tânărul, văzând aceasta de la distanță, alergă alarmat. În acea clipă, bărbatul lovise deja mormântul de mai multe ori, aruncând pământul în aer și nivelând jumătate din movila de pământ.

    –Stăpâne… voia să intervină tânărul, dar nu îndrăznea.

    Ignorându-l, bărbatul continuă atacul până când expuse corpul în descompunere al femeii. Nu era niciun sicriu, nici măcar o saltea de stuf. Ea zăcea liniștită în pământ, purtând doar haine zdrențuite, insectele fugind de forma ei.

    Mâna bărbatului se strânse, incapabil să dea lovitura finală pe care o pregătise.

    -Ce s-a întâmplat?, a întrebat el, holbându-se la chipul de nerecunoscut al femeii, cu vocea aspră și zgomotoasă.

    De unde se afla, tânărul putea vedea ochii stăpânului său, roșii de furie sau poate de altceva. A tresărit, reprimându-și teama de a explica în grabă:

    -Stăpâne, a fost ultima dorință a domnișoarei Meilin. Ea a spus…

    S-a uitat cu precauție la stăpânul său, nevăzând nicio nerăbdare, a continuat:

    -A spus că mai degrabă decât să fie închisă într-un sicriu sau într-un covor, ar prefera să se contopească cu pământul, hrănind florile de primăvară. Spera să se scalde în gloria lor.


    S-a așternut tăcerea. Doar o briză rece, purtând parfumul floral al muntelui, trecea ușor peste cadavru, mascând orice urmă de putrefacție.

    -Ce altceva a mai spus?, a întrebat în cele din urmă bărbatul încet, mâna de lângă el tremurându-i ușor.

    Tânărul, care nu a observat acest lucru, s-a gândit bine înainte de a scutura din cap.

    -Nimic altceva, stăpâne.

    Mărul lui Adam al bărbatului a săltat. Brusc, a izbucnit într-un zâmbet mai dureros decât lacrimile.

    -Nimic… nimic mai mult? Chiar și la sfârșit, nu ai…

    Și-a înghițit restul cuvintelor, lăsându-le să putrezească în el. Apoi, cu o mișcare rapidă a biciului său, a scos cadavrul din pământ.

    -Stăpâne! strigă tânărul, căzând în genunchi.

    -Stăpâne, te rog… indiferent de greșelile domniței Meilin, moartea a rezolvat toate conturile. Las-o să se odihnească…

    O privire sângeroasă l-a făcut pe tânăr să tacă. Bărbatul lovi cadavrul.

    -Ai vrut să hrănești florile de primăvară? Eu refuz! O altă lovitură de bici a făcut să zboare pânză zdrențuită.
    -Ai căutat pacea? Eu te refuz!

    Jurământul său vicios purta o sufocare abia perceptibilă. Un halat alb-argintiu a plutit în jos, acoperind trupul murdar de noroi și în descompunere. Bărbatul s-a aplecat brusc pentru a ridica cadavrul, a sărit pe calul său și a galopat prin livada de caise spre orizont.

    În a doua lună, florile de piersic deveniseră roșii, florile de cais albe, florile de rapiță acopereau pământul, iar frunzele de salcie străluceau ca jadul…

    Amețit, i se părea că o aude pe femeie cântându-i încet la ureche, la fel cum făcuse anul trecut în acel sat de munte îndepărtat. El stătea liniștit pe pat în timp ce ea întindea rufele în curte, lumina soarelui pătrunzând prin hârtia uzată a ferestrei, dansând în fața ochilor lui ca niște discuri aurii.