Li Shuang scoase stindardul împreună cu capul și le aruncă unui soldat din apropiere, care tresări în timp ce le prindea.
– Ia-le de aici, porunci ea. Aruncă stindardul ăla mâzgălit fără noimă, dar agață capul pe zidul cetății. Acolo îi este locul.
Soldatul încuviință și se grăbi să plece.
Li Shuang privi cum acesta se îndepărta, capul suspendat legănându-se la fiecare pas. După chipul său supt și hăituit, era limpede că nu era vorba despre un general al barbarilor, ci mai degrabă despre un soldat rănit sau vreun însoțitor de tabără. Așa cum bănuiau, barbarii doar răpiseră pe cineva la întâmplare ca să-l prefacă general, sperând, cel mai probabil, să-și atragă dușmanii într-o cursă.
Însă nu se așteptaseră ca, deși ținta lor să se ivească, să nu numai că nu-l prindă, dar și…
Li Shuang își aruncă privirea în zare. Armata barbarilor se retrăsese, iar flăcările se stinseseră, lăsând în urmă doar fumuri șerpuind în văzduhul zorilor.
Armata barbarilor fusese practic alungată de un singur om. O asemenea ispravă, de-a dreptul absurdă, sfida închipuirea – chiar și acum, după ce se petrecuse, Li Shuang de-abia putea să creadă.
– Intrați cu toții, îi chemă Li Shuang, iar comandanții se strecurară rând pe rând în cort. După ce toți se așezară, ea continuă:
– Deși moartea celor doi generali și incendiul de aseară au condus la retragerea barbarilor, știm cu toții că adevărata lor putere rămâne neștirbită. Abia a început iarna, și nu ne putem permite să ne lăsăm pradă nepăsării.
Cu apărătorul Cetății Cerbului, Li Zhangyi, mort, Li Shuang mută direct Tabăra Longfeng în interiorul cetății, poruncindu-le să o apere alături de garnizoana rămasă. După ce rândui treburile interne, ea ordonă scribului să raporteze de îndată situația la capitală.
Scribul șovăi:
– Generale, să… raportăm și despre războinicul în Armură Neagră?
În cort se așternu tăcerea. Toți comandanții știau că, în afara încăierării inițiale, iscată de Li Zhangyi care închisese porțile cetății, retragerea barbarilor nu ceruse mare efort din partea Taberei Longfeng. Întreaga povară căzuse pe umerii acelui înfricoșător războinic în Armură Neagră.
Însă… raportarea acestui fapt ar fi fost rușinoasă pentru Tabăra Longfeng. Întregul lor contingent se dovedise mai puțin eficient decât un singur străin enigmatic.
Li Shuang nu ezită:
– Raporți. Nu avem nimic de ascuns.
Astfel, treburile fură temporar lămurite. Comandanții părăsiră cortul, iar după ce scribul obținu aprobarea lui Li Shuang pentru câteva documente, plecă și el cu o plecăciune. Rămasă singură, Li Shuang aruncă o privire afară, prin deschiderea lipsită de perdele a cortului, și văzu că lumina zilei se așternuse de-a binelea.
Soarele era aspru – se părea că ziua de azi avea să fie una rară și senină de iarnă. Li Shuang se ridică și se întinse, privirea ei căzând pe podeaua cortului, unde sângele căzut din cap lăsase urme. Deodată, își aminti de sângele care picurase pe lângă ea în timp ce pleca de pe zidul cetății, în noaptea trecută.
Probabil atunci adusese steagul și se îndreptase spre cortul ei. Cu siguranță, ambele urme de sânge proveneau de la cap, iar războinicul în Armură Neagră trebuie să fi scăpat din tabăra barbarilor… nevătămat?
La acest gând, privirea lui Li Shuang se ascuți și porni hotărâtă din cort, îndreptându-se direct spre tabăra gărzii.
În fața taberei gărzii, Ran, îmbrăcat în uniformă militară, certa sever un copil:
– Nu ți-am spus să nu te mai rătăcești? Spune-mi, unde ai fost aseară?
Jin An părea fragil precum un pui de pasăre în fața impunătorului Ran, deși nimeni din Tabăra Longfeng nu mai gândea așa despre el…
Li Shuang intenționase să asiste la dojana lui Jin An cu brațele încrucișate, dar, cu toate că se afla încă la mai bine de zece pași depărtare, Jin An se întoarse ca și cum ar fi avut ochi pe tot trupul, fixând-o direct cu privirea.
Ochii săi, care păreau goi și apatici în fața lui Ran, se lumină deodată.
Privirea lui era atât de intensă și arzătoare încât Ran se întoarse și el. Văzând-o, tresări ușor, apoi salută:
– Generale.
Li Shuang încuviință din cap, amuzată, și se apropie. Fără a mai păstra nicio distanță, îi mângâie capul lui Jin An:
– Unde-ai fost aseară? Ai alergat din nou să dai raport acelui războinic în Armură Neagră cu care pari să ai o legătură misterioasă?
Din câte văzuseră până acum, războinicul în Armură Neagră nu părea să nutrească vreun plan împotriva Taberei Longfeng – doar împotriva ei.
De fapt, atât timp cât nu era vorba despre chestiuni de stat sau de război, Li Shuang era destul de tolerantă. Doar că… felul în care acel războinic își exprima intențiile era, într-adevăr, ciudat.
Mai mult, intențiile sale erau neobișnuite – bruște, intense și derutante. O lăsau complet nedumerită.
Jin An o privi fără să răspundă. Tăcerea lui îi atrase atenția asupra chipului său, iar Li Shuang încruntă sprâncenele:
– Ești bolnav?
Se aplecă și îi prinse fața micuță în palmele sale. Buzele lui Jin An erau palide, dar obrajii îi erau roșii și fierbinți, de parcă ar fi avut febră.
– Febră de la frig?
Un copil bolnav la granița nordică era o problemă serioasă. Li Shuang lăsă deoparte celelalte întrebări și îi ordonă lui Ran:
– Adu repede medicul.
În timp ce vorbea, îl ridică pe Jin An și îl așeză pe umăr.
Jin An se așeză firesc, încolăcindu-și brațele în jurul gâtului și spatelui ei, cu obrazul său fierbinte sprijinindu-se de gâtul ei, aproape de piept…
Așa de confortabil.
Jin An se ghemui inconștient lângă pielea gâtului lui Li Shuang.
Căldura pielii ei, alături de a lui, era atât de liniștitoare.
Li Shuang nu băgă de seamă, presupunând că era doar reacția instinctivă a unui copil bolnav care căuta alinare. Îl duse în tabăra gărzii, ridicând cu o mână prelata cortului. Înăuntru se aflau vreo zece paturi, iar deși garda ei era cea mai ordonată unitate din tabără, nu puteau elimina cu totul mirosul de sudoare și atmosfera înăbușitoare lăsată de mulțimea de oameni.
Câțiva soldați își scoteau armura grea, rămânând pe jumătate dezbrăcați…
Gărzile nu se așteptaseră ca Li Shuang să ridice prelata fără avertisment, și toți încremeniră pe loc.
Li Shuang tuși ușor:
– Continuați.
Coborî calmă prelata și se întoarse în cortul ei, ducându-l pe Jin An. Îl așeză pe patul ei și era pe cale să se ridice, când descoperi că Jin An nu voia să-și desprindă brațele de pe gâtul ei.
Îl trase încet:
– Fii cuminte, întinde-te bine și lasă-l pe medic să te consulte.
– Nu pleci?
Li Shuang zâmbi blând:
– Nu plec.
Abia atunci Jin An se desprinse cu greu. În timp ce așteptau medicul, Li Shuang îi privi chipul cu atenție și, într-un târziu, întrebă:
– Îți mai amintești ceva despre părinții tăi? Trăsăturile tale nu par cu totul ale unui om de la graniță. Să fie mama ta… din Câmpiile Centrale, poate?
Jin An clătină din cap:
– Nu știu.
– Bine, fie.
Chiar atunci, Season Ran intră în cort cu medicul. Li Shuang făcu un pas în spate și îi împărtăși bănuielile:
– S-ar putea să fie febră de frig. A stat afară în frig, dincolo de zidul cetății. Mai avem medicamente pentru așa ceva în tabără?
Medicul îi luă pulsul fără să spună nimic:
– Hm… Nu pare să fie doar febră de la frig. Este o slăbiciune extremă combinată cu un exces de căldură internă. E mai degrabă o febră cauzată de o rană gravă.
– O rană? întrebă Li Shuang, privindu-l îngrijorată pe Jin An.
– Unde ai fost aseară?
Dar Jin An închisese ochii, cu fruntea acoperită de broboane de sudoare, fără să răspundă.
Medicul îi scoase hainele pentru a-l consulta, dar, în mod straniu, nu găsi nicio rană vizibilă pe trupul lui – cu excepția modelului în formă de flacără de pe piept, care părea mai intens roșu decât înainte.
Medicul era nedumerit:
– Nicio rană, cât de ciudat…
– Să-i pregătim totuși un medicament pentru febră. Cum nu avem ierburi în tabără, voi trimite pe cineva să le cumpere din prăvăliile orașului.
După ce medicul plecă, Li Shuang îl însărcină pe Ran să cumpere și să prepare medicamentul. Îl ajută pe Jin An să-l bea, apoi se ocupă de câteva chestiuni mărunte, înainte de a-și lăsa capul pe marginea patului, lângă Jin An, ca să-l vegheze.
Treptat, epuizată, adormi și ea.
Li Shuang, copleșită de epuizare în ultimele zile, dormea profund acum, mai ales că barbarii se retrăseseră și mintea ei putea, în sfârșit, să se liniștească. Chiar și într-o poziție incomodă, somnul ei era adânc.
Nici măcar în miezul nopții, când cel aflat în pat își întinse membrele de sub pătură, Li Shuang nu tresări.
După o zi senină, noaptea era surprinzător de luminoasă, lumina lunii pătrunzând aproape până în interiorul cortului. Li Shuang dormea atât de adânc încât nu simți cum câteva șuvițe de păr i se strecurară peste buze.
Un trup vânjos ridică ușor pătura. Pieptul său dezgolit era acoperit cu modele complicate, roșii ca focul, care urcau până la colțul ochiului. Se aplecă, privindu-i chipul adormit cu o tandrețe mai blândă decât razele lunii.
Cu grijă, îi dădu părul de pe buze, apoi se aplecă și îi așeză un sărut ușor.
Ochii săi sclipiră de bucurie, asemenea valurilor mângâiate de o adiere liniștită. Să o atingă pe Li Shuang îi făcea inima să tresalte de fericire. Chiar și pe ascuns, chiar și pentru o clipă, apoi încă una, și încă una…
Jin An nu se putu abține să zâmbească.
Era atât de fericit încât aproape tremura de încântare.
Ar fi vrut atât de mult să o întrebe pe Li Shuang dacă și ea era fericită. Oare darul lui o bucurase? Chiar dacă recuperarea acelui cap îl costase aproape jumătate din viață, nu conta.
Trupul său se vindeca repede, iar dacă n-ar fi fost așa, tot nu ar fi contat.
Uitați-vă doar cum o ajutase să rezolve o situație atât de dificilă, permițându-i să doarmă atât de liniștită acum.
Îi atinse ușor buzele, dar, după un timp, aceste atingeri delicate nu îi mai erau de ajuns. Jin An o ridică încet pe Li Shuang, așezând-o complet pe pat, acoperind-o cu pătura și învelindu-se împreună cu ea. Apoi o îmbrățișă din spate.
În această poziție, brațele sale o înconjurau, iar tot spatele ei se potrivea perfect cu pieptul său.
Așa, Jin An simțea că Li Shuang era comoara lui cea mai prețioasă, partea lui cea mai delicată, pe care o putea proteja complet și sigur, ținând-o în brațele lui, departe de orice pericol.
Trase adânc aer în piept și suspină ușor. Era perfect.
Își dorea să poată adormi în fiecare noapte astfel, ținând-o în brațe, chiar dacă acest lucru l-ar fi costat jumătate din viață în fiecare zi.
Lasă un răspuns