În peștera neagră, noroiul se scurgea încet pe pereți, adunându-se la fundul prăpastiei. Curgea molcom, fără a pune încă în primejdie cele două siluete aflate la bază.
Sunetul apăsător al mișcării vâscoase se împletea cu sângele din vinele lui Jin’an, care aproape înghețase. Auzea fiecare bătaie a inimii sale, răsunând ca o tobă de război.
Stăruia, apăsându-i pieptul și canalizându-și forța lăuntrică, încercând cu disperare să readucă viață în trupul ei. Deși nu știa dacă strădaniile sale vor avea sorți de izbândă, se agăța de ultima ei suflare slabă, reluând încercările iar și iar, refuzând să renunțe.
Lacrimi limpezi îi brăzdau fața, lăsând dâre curate prin noroiul ce-i acoperea chipul lui Li Shuang.
După un timp ce părea o veșnicie de luptă neobosită, auzi în cele din urmă o tuse slabă.
Privirea lui Jin’an scânteie, asemenea zorilor ce sparg întunericul.
Trupul lui Li Shuang se cutremură, strângându-se în brațele lui, ca și cum ar fi fost cuprinsă de un mare disconfort. Obrajii i se lipiră, fără voie, de pieptul lui, căutând căldura pielii sale, încrezătoare, instinctiv, în cel care o salvase.
Această mișcare firavă făcu ca inima aproape împietrită a lui Jin’an să înceapă să bată din nou cu repeziciune. Vârfurile degetelor îi tremurau, neîndrăznind să-i mai apese pieptul sau să o îmbrățișeze mai strâns, de teamă să nu-i pricinuiască durere. Nici măcar să vorbească nu cuteza, temându-se ca glasul său să nu-i zdrobească fragilitatea.
Respirația lui Li Shuang se liniști treptat în brațele lui, iar ea deschise încet ochii. În reflexia lor, Jin’an găsi pace.
– Tu… – glasul lui Li Shuang era răgușit.
– De ce…
– Nu voi lăsa să ți se întâmple nimic, – rosti Jin’an, așezându-și mâna peste inima ei și canalizându-și încet forța lăuntrică în trupul său.
Pentru Li Shuang, energia lui vindecătoare semăna cu un curent cald străbătându-i mădularele reci. Îi încălzea membrele înghețate și, pe neașteptate, îi făcea inima să tresară. În acel moment, simți emoții unice acestui bărbat – neliniștea, suferința și durerea lui.
Simțea durere pentru ea.
Li Shuang își înăbuși uimirea și își ridică ușor mâna, acoperindu-i-o pe a lui.
Trupul lui Jin’an tresări ușor, iar celălalt braț al său o ridică, lăsând-o să se cuibărească lângă el. Bărbia îi mângâie fruntea.
– Ești bine acum? Ești bine, nu-i așa? – întrebă el încetișor, căutând o confirmare care să-i alunge neliniștea stăruitoare din inima sa.
Li Shuang, într-un mod neobișnuit pentru ea, își permise să se bucure de căldura trupului altuia și de sentimentul de siguranță pe care acesta i-l dăruia.
Îi salvase viața din nou.
În disperare, la marginea morții, el o salvase cu o forță aproape miraculoasă, ca și cum ar fi scris o legendă prin propria-i putere.
Nimeni, niciodată, nu o făcuse să se simtă atât de… în siguranță, doar prin simpla lui prezență.
Și totuși, ciudat, știa abia numele acestui bărbat, necum trecutul său.
– Te voi lua de aici, – spuse el, după ce se asigură că pulsul ei se stabilizase. Retrăgându-și forța lăuntrică, se pregăti să plece din acel loc întunecat. O ridică în brațe și sări din prăpastia mâloasă, îndreptându-se spre locul unde se filtra lumina lunii.
Dar, chiar când ajunseseră la deschiderea dintre stânci, o siluetă apăru deodată în fața lor. Străinul își bătea un evantai pliabil de bărbie, zâmbind ușor.
– Ce spectacol minunat am privit. Dar mi-e teamă că nu vă pot lăsa să plecați pur și simplu.
Din spatele bărbatului, Li Shuang putea vedea peisajul scăldat în lumina lunii. Recunoștea bine această zonă de la Granița de Nord. Era partea din spate a colinei împădurite.
Aura lui Jin’an deveni instantaneu ostilă.
Ca răspuns la intenția ucigașă, bărbatul cu evantaiul râse.
– Nu mă înțelege greșit! Permite-mi să mă prezint: sunt Wu Yin. Acest plan nu a fost deloc îndreptat împotriva Generalului Li.
– Își desfăcu evantaiul, zâmbind cu o căldură prefăcută.
– Ținta mea erai doar tu, micuțul meu… Om-Gu.
Li Shuang tresări la aceste cuvinte. Om-Gu… ce putea însemna asta?
Privi spre bărbatul care o ținea în brațe și văzu cum semnele sângerii care i se întindeau pe piept erau mai vii decât de obicei, iar ochii săi rubinii erau mai înfricoșători decât sângele însuși.
– Ascunde-te în spatele meu, – spuse Jin’an, așezând-o pe Li Shuang jos. Dar, de îndată ce picioarele ei atinseră pământul, simți cum puterea o părăsește și aproape se prăbuși.
Mintea lui Jin’an fu cuprinsă de îngrijorare.
– Ce-i cu tine?
– Ah, e bine, e bine, – interveni Wu Yin. – E doar afectată de otravă mea wu, atât.
– Zâmbi, arătând spre brațul lui Li Shuang.
– Aplicată mai devreme.
Jin’an privi în jos și văzu cum mâneca lui Li Shuang fusese ruptă la un moment dat, dezvăluind o tăietură mică pe brațul ei. Din clipa în care ea căzuse în prăpastia mâloasă, toate celelalte lucruri păreau mai urgente decât această rană măruntă – nici Jin’an, nici Li Shuang nu o observaseră.
Jin’an acoperi cu blândețe rana de pe brațul lui Li Shuang, privirea lui întunecându-se în timp ce îl fixa pe Wu Yin.
– Antidotul.
– Ți-am spus, nu am intenția de a o ataca pe Generalul Li. Am nevoie doar de ea ca să mă ocup de tine…
Dar, înainte să-și termine vorba, figura lui Jin’an se mișcă precum vântul, năvălind înainte cu viteza unei săgeți. Chiar și Li Shuang abia avu timp să reacționeze. Reuși cu greu să se sprijine de peretele stâncii, iar când se întoarse să privească, Wu Yin și Jin’an deveniseră o umbră de mișcări, prea rapide pentru privirea ei din ce în ce mai încețoșată.
Forțele puternice ale luptei lor făcură ca stâncile să se clatine, rostogolindu-se pe pământ. Li Shuang se chinui să evite o piatră ce cădea, iar când privi înapoi, îl văzu pe Wu Yin prins sub Jin’an, ale cărui ochi rubinii ardeau în timp ce îi strângea gâtul.
– Antidotul. Nu voi întreba a treia oară.
Dar, sub amenințare, Wu Yin râse. – Dacă mor, Generalul Li va trebui să mă însoțească pe lumea cealaltă.
Privirea lui Jin’an tremură, bântuită încă de apropierea morții lui Li Shuang.
– Este simplu. Așa cum am spus, nu am intenția să-i fac rău Generalului Li. Te vreau doar pe tine. – Wu Yin își ridică mâna, apucând părul lui Jin’an, care căzuse lângă fața sa.
– Vino cu mine, și îi voi da antidotul.
Jin’an știa că, cu cât se îndepărta mai mult de Li Shuang, cu atât trupul său ar fi suferit mai mult. Dar, în acest moment, astfel de preocupări nu mai aveau nicio însemnătate în hotărârea sa.
– Nu… îl crede, – se luptă Li Shuang să vorbească, cunoscând firea simplă a acestui bărbat misterios. – Sunt bine… ucide-l… doctorii militari pot… trata…
Li Shuang nu fusese niciodată o fire miloasă. Era obișnuită să ucidă fără ezitare, știind că oricine îndrăznea să uneltească împotriva ei sau a Palatului de Răsărit nu putea fi lăsat să trăiască. Mai bine să elimine amenințarea mai întâi; restul putea să aștepte.
– Generalul Li este cu adevărat nemiloasă, – spuse Wu Yin, întorcându-și privirea spre ea.
– Acum te simți doar slăbită, dar în curând membrele îți vor amorți. Apoi vine durerea, ca zece mii de furnici care-ți rod oasele, și nu după mult timp, moartea. Această otravă este dincolo de puterile medicilor voștri.
Cu cât vorbea mai nepăsător, cu atât expresia lui Jin’an devenea mai întunecată.
– Ucide-l, – repetă Li Shuang, neclintită.
Dar Jin’an nu lovi.
– Nu am încredere în tine.
Li Shuang încruntă sprâncenele, vrând să-l oprească.
– Am spus că nu-i voi face rău. Viața Generalului Li nu înseamnă nimic pentru mine. Cât despre încrederea ta, aceasta îți aparține.
Mâna lui Wu Yin se mișcă, scoțând la iveală un mic flacon de porțelan alb.
– Acesta este drogul care te va supune. Înghite-l, și îi voi da Generalului Li antidotul.
Înainte ca Li Shuang să poată spune „Nu,” trupul ei fu cuprins brusc de amorțeală, mușchii gâtului i se încordară, iar o durere chinuitoare începu să se răspândească prin tot corpul.
Jin’an smulse flaconul de porțelan din mâna lui Wu Yin și îi bău conținutul dintr-o singură înghițitură. – Antidotul.
Wu Yin zâmbi ușor.
– Bine, bine, fii răbdător. Îi voi da Generalului Li antidotul acum.
În timp ce vorbea, o femeie îmbrăcată în alb coborî în apropiere, sprijinind-o pe Li Shuang, care se chircise de durere. Îi prinse bărbia și îi administră o pilulă. Imediat, ochii lui Li Shuang se închiseră, iar ea căzu în inconștiență.
Inima lui Jin’an tresări. Încercă să se apropie de ea, dar Wu Yin îi apucă încheietura mâinii.
– Acum îmi aparții.
În timp ce aceste cuvinte erau rostite, Jin’an simți parcă insecte urcându-i în creier, umplându-i urechile cu vocea lui Wu Yin și împiedicându-l să facă chiar și un pas spre Li Shuang.
– Să mergem acasă, Vierme de Mătase de Jad.
–Vocea îi controla membrele, iar conștiința lui Jin’an începu să pălească sub acest asalt.
Înainte ca ochii să i se închidă, reuși doar să o vadă pe Li Shuang întinsă pe pământ, nemișcată, liniștită, și senină, ca atunci când dormea.
Ea era acum în siguranță, nu-i așa?
Era în siguranță… și doar asta conta. Nimic altceva nu mai avea importanță.
– Tânăr Stăpân, – spuse femeia în alb, apropiindu-se de Wu Yin, în timp ce cel puțin patru sau cinci alte femei săriră din tavanul peșterii. Unele îl sprijiniră pe Jin’an, în timp ce altele o acoperiră pe Li Shuang cu blănuri de hermină pentru a-i oferi căldură.
– Vă mulțumesc tuturor pentru efortul depus.
Wu Yin se ridică, scuturându-și hainele de praf.
– Să plecăm. Am recuperat Viermele de Mătase de Jad, e timpul să ne întoarcem.
– Viermele de Mătase de Jad a acceptat deja un stăpân. Este potrivit să-l lăsăm pe stăpân în urmă?
Wu Yin aruncă o privire spre Li Shuang.
– A fost doar o legătură de câteva zile. Nu contează – îi vom șterge amintirile. În plus, deși luarea Viermelui de Mătase de Jad nu va reprezenta o problemă, încercarea de a trece Marele General al Graniței de Nord prin trecătoare ar fi mult prea anevoioasă. N-am chef să mă complic cu astfel de neplăceri în drumul spre casă.
Se întinse leneș, privind prin deschizătura stâncilor spre zorii ce se apropiau.
– Acest pustiu înghețat din nord mă face să-mi fie dor de florile sudului.
Lasă un răspuns