– Cine este? întrebă Li Shuang, privirea ei ascuțită concentrându-se asupra persoanei care coborâse din trăsura Barbarilor din Vest.
Persoana purta o mantie de ceremonie a Barbarilor, ornamentată cu motive tribale complicate, iar pe umeri avea o blană subțire, semn al statutului înalt. Figura sa era calmă, iar privirea îi era directă, plină de autoritate.
Bărbatul păși înainte, înconjurat de câțiva gardieni. Privirea sa trecu peste mulțimea de soldați până se opri asupra lui Li Shuang. Într-o limbă comună folosită pentru negocierile de la graniță, el vorbi cu voce răsunătoare:
– Ești Domnița General Li Shuang?
Li Shuang își îndreptă spatele, luându-și postura de comandant.
– Eu sunt. Cine ești și ce cauți aici? – răspunse ea cu calm autoritar.
Bărbatul zâmbi ușor și făcu un gest cu mâna, indicându-și numele:
– Sunt Guoluo, trimis al noului Rege al Barbarilor din Vest, Marele Stăpân Shu Gan Dai Qin. Regele nostru mi-a poruncit să îți aduc un mesaj personal.
Li Shuang își încruntă sprâncenele ușor. Trimișii Barbarilor din Vest veniseră rareori atât de aproape de capitală, iar mesajele lor erau de obicei adresate direct curții imperiale, nu unei persoane.
– Un mesaj pentru mine? – întrebă ea cu scepticism. Ce legătură are Marele vostru Stăpân cu mine?
Guoluo înaintă, dar gardienii lui Li Shuang îl opriră. El ridică mâinile într-un gest de pace.
– Regele nostru cunoaște meritele și reputația Domniței General și speră că poți media pacea dintre triburile Barbarilor și Imperiul Jin. Însă… mai are un motiv personal să te întâlnească.
Li Shuang își îngustă privirea. Acel „motiv personal” îi stârni suspiciuni.
– Dacă este vorba despre negocieri de pace, regele vostru ar trebui să discute direct cu Maiestatea Sa Împăratul. Cât despre motivele personale, ce treabă aș putea avea eu cu regele vostru? – spuse ea tăios.
Guoluo nu păru tulburat de tonul rece al lui Li Shuang. El făcu un pas înapoi, iar vocea lui deveni mai calmă, aproape plină de respect.
– Domniță General, ai salvat un om din Munții de Sud, nu-i așa? Un om care poartă semnul flăcării pe pieptul său. Regele nostru crede că acel om… ar putea fi cineva pierdut din familia regală a Barbarilor din Vest.
Cuvintele lui Guoluo lăsară un ecou adânc în liniștea ce căzu peste mulțimea de soldați. Jin An, care stătea mai departe, încercând să evite privirea lui Li Shuang, ridică brusc capul, ochii lui închizându-se ușor, ca și cum un val neașteptat de amintiri ar fi lovit mintea lui.
Li Shuang întoarse privirea spre Jin An. Ochii lor se întâlniră pentru o clipă, iar un fior inexplicabil îi străbătu. În tăcerea care urma, tot ce putea simți era tensiunea palpabilă care umplea aerul.
Bătrânul trimis al Barbarilor din Vest nu era la fel de înalt și robust ca cei mai mulți oameni din neamul său, ci părea ușor gârbovit și mic, cu o față brăzdată de riduri care îi arătau vârsta de cincizeci de ani. Totuși, ochii săi înguști străluceau cu tăișul unui vultur al hotarelor.
– Ce coincidență să o întâlnesc pe Domnița General Li pe drum, – spuse el zâmbind.
Toți generalii prezenți, care luptaseră de-a lungul anilor împotriva Barbarilor, în mari sau mici bătălii, păstrară expresii severe și tăcerea. Doar micul bătrân zâmbea, ca și cum cele două țări ar fi fost vecine prietenești, care nu se măcelăriseră doar iarna trecută.
Li Shuang îl măsură din priviri, gândurile „trimis al Barbarilor din Vest, greu de manevrat” fulgerându-i prin minte:
– Într-adevăr, o coincidență. Pe când eram în Sud, am auzit că trimisul Barbarilor nu va semna tratatul de pace până nu mă întâlnește. Eram curioasă să știu motivul. Nu m-am așteptat să ne întâlnim astfel.
Auzind-o pe Li Shuang identificându-i poziția, zâmbetul bătrânului se adânci.
– Este doar pentru că noul nostru rege a auzit de faptele Domniței General și este cu adevărat curios despre tine. Mi-a poruncit ca, în timpul acestei vizite în Marele Jin, să mă asigur că mă întâlnesc față în față cu Domnița General, – spuse el, făcând o plecăciune și indicând spre palatul imperial. Astăzi Maiestatea Sa din Marele Jin a trimis veste că Domnița General se întoarce la curte. Tocmai mă îndreptam spre sala mare – poate Domnța General dorește să călătorească împreună cu mine?
– Nu este nevoie. Mai am treburi de aranjat. Te rog să mergi înainte, trimisule. Mă voi prezenta la audiența imperială în curând.
Bătrânul nu insistă, înclinând din cap și întorcându-se să plece. Dar în clipa în care își întoarse spatele, privirea lui de vultur surprinse brusc silueta lui Jin An, care stătea în spatele lui Li Shuang și al celorlalți generali.
Ochii i se îngustară, iar pașii îi șovăiră ușor.
Privirile lor se întâlniră doar pentru o clipă, fără a atrage atenția celorlalți. Bătrânul își retrase repede privirea, coborându-și ochii, și urcă în trăsură. Roțile porniră înainte, iar grupul lui Li Shuang îl privi plecând, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Jin An ținu și el capul plecat, privindu-și doar pământul de sub picioare, până când auzi numele său rostit de trei ori înainte de a ridica privirea.
Li Shuang îl privea direct.
– Întoarce-te la Casa Generalului cu Qin Lan. Cineva va face aranjamente pentru tine.
Jin An nu spuse nimic, iar după un moment de tăcere, Li Shuang se întoarse și plecă.
Când intră în palat, totul se desfășură exact cum se așteptase Li Shuang. Ea își preda autoritatea militară în fața tuturor. Deși câțiva comandanți adjuncți păreau surprinși, nimeni nu spuse nimic. Sima Yang cooperă, fără a întreba despre detaliile expediției sale pe Muntele din Sud, acceptând raportul ei că bandiții montani fuseseră pacificați, trecând rapid peste subiect.
Însă, în timpul semnării tratatului de pace, trimisul Barbarilor observă:
– Domnița General Li este vitează și iscusită în război. De acum înainte, să nu mai slujească Maiestății Tale și Marelui Jin – cu adevărat, o pierdere pentru Maiestatea Ta.
Sima Yang zâmbi.
– Trimisule, nu trebuie să îți faci griji pentru asta. Vom aranja poziția Domniței General în mod corespunzător, cu siguranță fără a-i irosi talentele.
Subtextul acestor cuvinte era clar pentru toți cei prezenți. Comandanții își schimbau priviri discrete, păstrând tăcerea.
Li Shuang rămase impasibilă, păstrându-și gândurile pentru sine.
După încheierea chestiunilor de curte, Sima Yang o reținu pe Li Shuang.
– Xiao Shuang.
Sima Yang folosi numele cu care o chemase în trecut, dar Li Shuang răspunse respectuos:
– Supusa ta este aici.
Sima Yang rămase tăcut o vreme îndelungată.
– Ai reușit să salvezi acea persoană?
– Mulțumită harului Maiestății Tale, totul a decurs bine.
Sima Yang se întoarse, privindu-i capul plecat, vorbind încet:
– Trei luni, Xiao Shuang. Îți dau doar trei luni să-ți clarifici sentimentele. După trei luni, te vreau consoarta mea. Ochii tăi, inima ta – să fie doar pentru mine.
Li Shuang se gândi brusc la Jin An – la momentul în care o trăsese în acea alee din Frontiera de Nord, sărutând-o cu masca pe față; la prima lor întâlnire, când o salvase și îi sărutase buzele pe acel vârf de munte acoperit de zăpadă; și, recent, pe Muntele din Sud, la pasiunea lui copleșitoare, pierderea lui de control.
Fiecare scenă era haotică, dar fiecare era atât de reală.
Li Shuang își reprimă toate emoțiile, ridicându-și privirea spre Sima Yang. Privirea ei era limpede și rece.
– Maiestatea Ta, am fost întotdeauna foarte clară cu privire la aceasta.
Trebuia să rupă toate legăturile, trebuia să fie nemiloasă. Se răsfățase în voința ei, iar acum, venise timpul să suporte consecințele.
Lasă un răspuns