Blog

  • Shadow love / Iubire din umbră

    Li Shuang descoperi că rezistența lui Jin’an la alcool nu era tocmai impresionantă la trei luni după ce părăsiseră Muntele Chang de Sud.

    Într-o zi, Li Shuang și Jin’an întâlniseră niște tâlhari care jefuiseră o procesiune de nuntă. Li Shuang salvase mireasa, în timp ce Jin’an urmărea tâlharii până la ascunzătoarea lor, capturându-le pe loc cei trei lideri și predându-i autorităților locale.

    Pentru ei, fusese doar un incident mărunt, însă alaiul de nuntă le fusese recunoscător până la lacrimi, insistând să-i invite la ospățul de nuntă în semn de mulțumire.

    Neputând refuza o asemenea ospitalitate sinceră și dorind să se odihnească după o călătorie lungă, Li Shuang acceptă invitația.

     

    Nunta era între două familii de vază din cetăți diferite. Deși nu era la fel de fastuoasă ca ceremoniile nobiliare pe care Li Shuang le mai văzuse, era totuși o adevărată sărbătoare pentru regiunea respectivă. Fiind salvatorii miresei, Li Shuang și Jin’an fură așezați la masa principală.

    În mijlocul atmosferei vesele, Li Shuang nu se putu abține să nu zâmbească. Când mirele o conduse pe mireasă pentru plecăciunile ceremoniale, ea se împiedică ușor. Mirele o prinse repede, stârnind glume binevoitoare din partea mulțimii. Fața mirelui se îmbujoră până la ultima parte a ceremoniei.

    Li Shuang găsi scena amuzantă și bău o cupă de vin. Când se întinse după ulcior, cineva îi umplu cupa.

     

    Privind într-o parte, îl văzu pe Jin’an care o privea cu ochi senini. După ce lăsă ulciorul jos, sorbi din cupa lui.

    Li Shuang își aruncă privirea în jur, apoi întrebă:

    – E ziua nunții altora. De ce mă privești pe mine așa?

    – Nimic altceva nu e la fel de frumos ca tine.

    Venind de la altcineva, asemenea cuvinte directe ar fi părut nepotrivite, dar din partea lui păreau firești și sincere. Li Shuang se obișnuise cu complimentele lui casuale, iar atmosfera festivă și vinul îi dădură curaj să întrebe:

    – Așa de frumoasă încât doar bei și nu mănânci?

    – Tu îmi oferi deja toată culoarea, parfumul și gustul de care am nevoie.

    Li Shuang rămase fără cuvinte pentru o clipă. Întoarse privirea și spuse:

    – Atunci folosește-mă ca gustare lângă băutură.

     

    Ce nici Li Shuang, nici Jin’an nu se așteptau era că vinul preparat de această familie de vază dintr-o cetate mică avea o tărie neașteptată.

    Li Shuang era obișnuită să bea, mânca pe măsură ce consuma vin și știa când să se oprească. Însă, când se uită la Jin’an, fața lui era ușor îmbujorată, iar ochii săi clari deveniseră încețoșați și visători.

    Li Shuang îl privi un moment, apoi întrebă, nevenindu-i să creadă:

    – Ești beat?

    Jin’an nu răspunse, ci puse ceașca pe masă. Sunetul ceștii lovind lemnul dezvăluia dificultatea cu care își controla mișcările.

     

    Li Shuang era sigură acum – Jin’an era beat.

    Acest lucru o nedumeri. În mintea ei, fiind un prinț al barbarilor din Apus, cunoscuți pentru natura lor aprigă și tradițiile lor de băut, Jin’an ar fi trebuit să aibă o toleranță mai bună decât a ei. Cum se putea îmbăta atât de ușor?

    – Ar trebui să te ajut să te odihnești?

    Gazda pregătise două camere pentru ei, știind că erau călători.

    Jin’an clătină din cap la sugestia ei. Încă stătea drept, iar cineva care nu-l cunoștea la fel de bine ca Li Shuang ar fi trecut cu vederea faptul că era beat. Temându-se că ar putea să cadă, Li Shuang îi prinse brațul pentru a-l susține. Nu-l mai văzuse niciodată beat și nu știa cum avea să reacționeze – ce-ar fi dacă s-ar prăbuși încercând să-și păstreze cumpătul?

    – Lasă-mă să te duc înapoi.

    Jin’an clătină din cap din nou.

    Li Shuang oftă:

    – Atunci ce vrei să faci?

    – Ce vreau să fac? – murmură Jin’an, repetând cuvintele ei.

    Deodată, își ridică mâna și îi prinse bărbia. Mâna care tremurase cu câteva momente înainte, ținând ceașca de vin, îi controlă acum perfect capul lui Li Shuang, aducându-i buzele aproape de ale lui.
    Jin’an îi captură buzele cu ale sale.

    Li Shuang rămase complet uluită de acest atac neașteptat.

    În cele trei luni de când părăsiseră Nanchangshan, deși fusese mereu alături de Jin’an, nu făcuseră niciodată nimic nepotrivit, în ciuda frecventelor… gesturi ale lui Jin’an.

    Pentru Jin’an, aceste gesturi nu păreau a fi flirturi, ci doar moduri directe de a-și exprima gândurile.

    Dar totul rămăsese doar la acest nivel.

    Jin’an nu mai fusese ca în Saibei, când o îmbrățișa sau o săruta de câte ori avea ocazia.

    După ce își recăpătase amintirile, părea să înțeleagă mai bine că astfel de acțiuni ar putea părea pripite pentru Li Shuang, așa că se străduise să se abțină, pentru a nu o face să se simtă inconfortabil.

    La rândul ei, Li Shuang nu luase niciodată inițiativa să-l țină de mână, cu atât mai puțin să-l sărute.

     

    Pe drum, mai ales în nopțile liniștite petrecute în taberele de sub cerul liber, Jin’an obișnuia să stea în copaci, oferindu-i lui Li Shuang mai multă intimitate. De câteva ori, privind silueta lui din umbră, avusese impulsul să-l cheme jos sau să urce ea însăși pentru a se așeza lângă el.

    Pentru că astfel, silueta lui nu ar mai fi părut atât de singuratică.

    Wu Yin îi spusese că Viermele de Jad adora apropierea de stăpânul său, iar Li Shuang știa că Jin’an iubea să fie aproape de ea. Dar acea fereastră subțire dintre ei rămăsese intactă – el nu o trecuse, așa că nici ea nu o făcuse.

     

    Această situație a continuat până astăzi.

    Când Jin’an o sărută acum atât de puternic, dominator și nerezonabil, Li Shuang nu știa cum să reacționeze.

    Din fericire, Jin’an nu făcu nicio altă mișcare, doar o eliberă, privindu-o cu obișnuita sa atenție concentrată, înainte de a declara, pe un ton serios:

    – Vreau să o fac din nou.

    Li Shuang nu știa dacă să-l considere inocent sau lipsit de rușine.

     

    Privi în jur și, din fericire, ceilalți invitați la nuntă erau și ei destul de amețiți de alcool, grupați în mici cercuri sau ajutați să plece. Nimeni nu părea să-i fi observat pe ea și Jin’an.

    Fără să mai răspundă, se ridică și îl sprijini pe Jin’an, conducându-l spre camera pregătită de gazdă.

    Jin’an își lăsă jumătate din greutatea corpului pe umărul lui Li Shuang și repetă cu seriozitate:

    – Vreau să o fac din nou.

    – Știu – îi răspunse ea calm. Dar nu se opri. Continuă să-l conducă spre cameră, îl lăsă pe pat și îl ajută să-și scoată pantofii. Când îi ridică picioarele pe pat și încercă să se îndrepte, simți o mână în jurul taliei, care o trase în jos.

     

    Prinsă nepregătită, căzu peste Jin’an.

    Podul nasului lui era foarte drept – acesta fu singurul gând care îi trecu prin minte înainte ca fețele lor să se apropie aproape periculos. Apoi Jin’an îi fură următoarea clipă de conștiență.

    Ca atunci când se întâlniseră pentru prima oară, Jin’an nu era deosebit de blând, dar tocmai prin asta își exprima atât de bine posesivitatea față de ea.

     

    Parfumul vinului de pe Jin’an o amețea acum și pe Li Shuang. Săruturile lui îi stârneau emoții, iar situația începea să scape de sub control. Mâinile lui îi mângâiau instinctiv spatele, în timp ce buzele i se mutau de la bărbie spre gât, claviculă…

    Apoi o mușcă, provocând o ușoară durere.

    Acea durere o trezi brusc pe Li Shuang la realitate.

    Îl împinse cu forță și se ridică, tușind ușor:

    – Ești beat. Dormi bine.

     

    Încercă să se ridice, dar Jin’an îi prinse mâna cu fermitate.

    Li Shuang nu voia să se uite înapoi, dar Jin’an o ținea atât de strâns, asemenea unui om care se agață de ultima scândură plutitoare. Întorcându-se, nu putu ignora privirea rănită din ochii lui.

    – Mă respingi? – întrebă el.

    Li Shuang își masă tâmplele, simțind cum i se apropie o durere de cap.

    Dacă Jin’an ar fi fost măcar puțin mai dominator, ar fi știut cum să-l gestioneze. Dar în fața acelor ochi triști și imploratori, era complet lipsită de apărare.

    – Nu…

     

    – Te-am făcut să te simți inconfortabil?

    – Nu.

    – Vreau să continui.

    Cum putea să spună asemenea lucruri cu atâta naturalețe?

    Li Shuang încercă să-și tragă mâna din strânsoarea lui:

    – Nu, ești beat. Nu te poți controla acum.

    – Corect – recunoscu Jin’an direct.

    – Am nevoie de concentrare totală pentru a mă controla, iar acum nu pot.

     

    Vorbea atât de sincer, încât Li Shuang nu mai avea nimic de spus.

    – Bine că știi. Vom vorbi când vei fi treaz.

    – Când voi fi treaz, nu voi mai îndrăzni să te ating.

    Cuvântul „îndrăzni” o surprinse pe Li Shuang, pentru că, în toată călătoria lor, nu găsise nimic ce Jin’an nu îndrăznea să facă.

    – De ce?

    – Mi-e teamă că mă vei respinge.

     

    Li Shuang simți cum inima i se înmoaie ușor și se așeză pe marginea patului:

    – Jin’an, a fi cu tine e deja suficient de liber. Eu…

    – Se opri, părând că îi e greu să continue, dar în cele din urmă își adună curajul și spuse:

    – Nu mi-am făcut planuri pentru un viitor fără tine.

    Pupilele negre ale lui Jin’an păreau să se lumineze la aceste cuvinte:

    – Viitorul tău mă va avea întotdeauna pe mine.

    – Da, te va avea.

     

    Afară, noaptea căzuse adânc. Observând că Jin’an nu mai era la fel de impulsiv, Li Shuang stătea pe marginea patului, planificând să plece după ce el va adormi.

    Dar Jin’an șopti cu voce scăzută:

    – Eu cred că te iubesc.

    Li Shuang simți cum inima îi tremură și, fără să protesteze, îl lăsă să o sărute din nou.

    Noaptea trecu într-o liniște profundă, luminată doar de razele lunii.

  • Shadow love / Iubire din umbră

    În ziua înmormântării secrete a lui Li Shuang, o ploaie măruntă cădea peste pământ.

    Lângă sicriu stăteau foștii săi gardieni personali și mulți dintre soldații pe care îi condusese odinioară. Puțini membri ai gospodăriei Generalului erau prezenți; chiar și Marele General lipsea. Doar Li Xing urmărea sicriul, clătinându-se la fiecare pas, fiind prins de Qin Lan de mai multe ori, ca să nu cadă.

    Vocea lui Li Xing era răgușită de plânsul necontenit din ultimele zile. La mormântul pregătit, când purtătorii coborâră sicriul în groapa simplă, Li Xing strigă disperat:

    – Soro!

    Vocea i se pierdu în ploaie, căzând pe capacul sicriului, doar ca să fie acoperită de o lopată de pământ galben.

    Deși Li Shuang fusese fiica adoptivă a Marelui General, murise ca prizonieră, ceea ce făcea imposibil pentru gospodăria Generalului să o jelească deschis.

    Totul fu, astfel, simplu – un sicriu obișnuit, un mormânt obișnuit, fără nicio mențiune a realizărilor sale din timpul vieții. Ea primi mai puține onoruri decât un soldat de rând căzut pe câmpul de luptă pentru țară.

    Li Xing căzu în genunchi, hainele albe de doliu mânjite de pământul umed, în timp ce Qin Lan îi susținea brațul în tăcere.

    Luo Teng se întorsese în grabă de la granița nordică, armura sa fiind încă rece sub hainele de doliu. Privirea sa era largă, asemenea unor clopote de aramă, nemișcată, în timp ce urmărea cum soldații acopereau sicriul lui Li Shuang cu pământ.

     

    – Acest supus a venit prea târziu! Merit moartea!

    Vorbind astfel, își trase o palmă grea peste obraz. Forța lui Luo Teng era considerabilă, iar acesta nu se reținuse deloc. Pielea sa aspră se umflă imediat, dar el continuă, o palmă urmată de alta.

    Sunetul ascuțit părea să sfâșie ziua ploioasă, asemenea unui bici ce lovea inimile tuturor celor prezenți. În afară de plânsul răgușit și aproape stins al lui Li Xing, o liniște mortală se așternu peste adunare.

    Dintr-odată, în mijlocul ploii fine, un vânt aduse o mișcare neașteptată. Pe când soldații deveneau alerți, o umbră neagră se năpusti direct în groapa de înmormântare și izbi capacul greu al sicriului cu o forță care îl făcu să zboare, deși fusese bătut în cuie.

    Capacul greu zbură cu o asemenea putere, încât dărâmă un gardian care încă ținea o lopată, imobilizându-l la pământ. Dar nimeni nu îi dădu atenție – toate privirile erau ațintite asupra persoanei care sărise în groapă.

    În interiorul sicriului exterior greu se afla un sicriu de lemn, abia mai lung decât statura unui om.

    Silueta din groapă rămase nemișcată.

    Deși izgonise capacul greu cu o singură palmă, la vederea sicriului interior, era ca și cum întreaga forță îi fusese drenată din trup, iar el rămase nemișcat lângă el. Respirația sa era grea, asemenea unui animal prins în capcană.

    – Este… – Li Xing îl recunoscu printre lacrimile sale, dar înainte să-și poată termina vorba, numeroase figuri apărură brusc din pădurea deasă ce înconjura locul înmormântării secrete.

     

    Noii veniți purtau săbii ale Dragonului Azuriu la brâu – erau Gărzile Dragonului Azuriu ale împăratului!

    Își traseră arcurile, săgețile îndreptându-se direct spre Jin’an.

    Dar Jin’an părea inconștient de ele, ochii săi negri fixați neclintit pe sicriul sigilat dinăuntru.

    Putea simți – mirosul stăpânului Gu era acolo.

    Viermele de Jad din trupul său îi șoptea: da, aceasta era Li Shuang.

     

    Privirea lui Jin’an rămase fixă, incapabil să privească altundeva. Strigătele arcașilor, urletele lui Luo Teng – toate aceste sunete și imagini păreau mai puțin reale pentru Jin’an decât vântul din urechi și ploaia din fața ochilor săi.

    Sicriul zăcea tăcut înaintea lui, iar Li Shuang zăcea tăcută înăuntru.

    Nu mai avea căldură sau miros, dar pentru Jin’an, era ca și cum sufletul său însuși era atras înăuntru. Membrele îi erau umflate și lipsite de putere. Vroia să se ghemuiască, să deschidă sicriul interior, să confirme dacă Li Shuang era cu adevărat acolo.

    Dar dacă…

    Era?
    Ca o picătură de apă căzând într-un lac, valurile se răspândiră fără oprire.

    Fața lui Luo Teng se scurse de culoare în timp ce se întoarse și plecă alături de soldat. Jin’an rămase nemișcat printre mulțimea agitată ce trecea prin poarta cetății. Oamenii îl împingeau, îl înjurau pentru că bloca trecerea, iar soldații veniră să-l întrebe ce face. Dar el nu reacționă.

    Wu Yin, observând din spate și simțind că ceva nu e în regulă, găsi o scuză pentru a-l conduce de acolo.

    Rămase în acea stare de apatie multă vreme, până când, într-un final, întrebă:

    – Li Shuang a murit. Și eu voi muri?

    Wu Yin, care nu auzise vestea, se încruntă ușor.

    – De ce întrebi așa, deodată?

    Jin’an își țintuia privirea înainte.

    – Dacă ea a murit, ce se va întâmpla cu mine?

    – Tehnic, când un Stăpân Gu moare, persoana legată de Gu nu moare – explică Wu Yin. – Dar cei legați de Gu sunt de obicei atât de loiali Stăpânilor lor, încât mulți aleg să-și pună capăt vieții. Astfel, recuperăm Viermele de Jad. Totuși, în cazul Viermelui de Jad din tine, nu sunt sigur – deja poți rămâne atât de departe de Stăpânul tău Gu și chiar ai sugerat singur să pleci. Pare că ai depășit conștiința Gu-ului.

     

    Era moartă, iar el își avea conștiința. Barbarii din Apus erau dincolo de poarta cetății. Putea duce această putere copleșitoare înapoi în Apus – nu era acesta deznodământul perfect pentru el?

    Nimic din această lume nu-l mai putea amenința. Nu era moartea lui Li Shuang tocmai ceea ce ceruse cerului să se întâmple, dar nu avusese curajul să facă el însuși?

    Ea îi cunoștea identitatea, știa că era prințul barbarilor din Apus care omorâse doi generali de-ai lor. Dacă s-ar fi întors în Apus, o astfel de pată nu putea fi acceptată.

    Dar…

    Când Wu Yin îi spuse că nu va muri, Jin’an simți… un gol și o dezamăgire.

     

    Primul său gând fu:

    – De ce nu?

    De ce nu-l lăsa pur și simplu să o urmeze?

    Durerea din pieptul său, mai ascuțită decât o sfâșiere, se răspândea în întreg trupul ca un parazit ce-i rodea oasele. Fiecare încheietură, fiecare spațiu dintre oase era plin de insecte cu dinți ascuțiți care îi devorau măduva.

    Li Shuang era moartă – de ce să mai trăiască el?

     

    Acest gând deveni copleșitor când stătea în fața sicriului ei.

    Se întoarse de la poarta cetății Lu, luând drumul înapoi spre capitală, călătorind zi și noapte. Wu Yin îl întrebase:

    – Dacă e o capcană?

    Dacă era o capcană? Dacă cineva folosea moartea lui Li Shuang pentru a-l atrage înapoi, pentru a-l captura? Dacă era adevărat… ce perfect ar fi fost.

     

    Un șuier ascuțit brăzdă aerul, și o săgeată îi străpunse umărul. Forța săgeții îl făcu pe Jin’an să cadă în genunchi, sprijinindu-se de sicriul interior al lui Li Shuang.

    Sunetul gol al lemnului sugera un vid – nicio mișcare, nicio răsuflare, niciun ochi care să-l privească înapoi.

     

    Sângele din rană părea să spele amintirile trecute: prima dată când o văzuse pe Li Shuang călărind spre el, sângele de pe vârful degetului ei dat ca să-l salveze când era grav rănit, salvarea sa nechibzuită dintr-o capcană de cuțite a bandiților din nord, bomboana oferită pe ascuns în tabăra militară. În timpul Festivalului Zăpezii din cetatea Lu, sărutul ei sub focurile de artificii, iar în temnița de pe Muntele Chang de Sud, chipul ei prăfuit, zâmbetul liniștitor după urmele de mâini pe gâtul său, în urma nebuniei sale.

     

    Crezuse mereu că acestea erau amintirile Viermelui de Jad, emoțiile Viermelui, dar nu erau.

    Erau amintirile sale. Sentimentele sale.

    O săgeată îi atinse coroana părului, făcându-i părul negru să cadă, ud de ploaie. Dintr-o dată, o altă săgeată zbură într-un unghi, străpungând lemnul subțire al sicriului interior.

    Trupul lui Jin’an tresări, ca și cum săgeata i-ar fi rănit direct sufletul.

    Își încleștă dinții, durerea transformându-se în furie. Semnele flăcării păreau să se aprindă din nou, pe măsură ce privirea sa înflăcărată se îndreptă spre Gărzile Dragonului Azuriu ce înconjurau mormântul, pupilele sale oscilând între negru și roșu.

    Toți priveau cum un model roșu se întindea de sub gulerul său, oprindu-se la colțul ochiului, apoi arzându-i pupilele într-un roșu aprins.
    Jin’an își scoase mantia exterioară, o înfășură în jurul sicriului lui Li Shuang și îl legă strâns de spatele său. Purta sicriul interior al ei, stând singur în groapă, cu privirea ațintită asupra Gărzilor Dragonului Azuriu din jur, asemenea unei fiare sălbatice.

    Furia sângelui părea să-l ducă spre nebunie, semnele flăcării extinzându-se pe mâna sa și pe cealaltă jumătate a feței. Modelele continuau să se miște sub pielea sa, devenind tot mai întunecate, până ce părea aproape demonic.

    Ca și cum ar fi fost imun la durere, smulse săgețile din trupul său. Mișcările sale sălbatice îi înspăimântară nu doar pe Gardienii Dragonului Azuriu, ci și pe Luo Teng, care exclamă șocat:

    – Acesta este…

     

    Jin’an ieși din groapă, purtând sicriul lui Li Shuang pe spate, asemenea unui demon ce se întoarce din iad cu soția sa, plin de disperare, gata să măcelărească toți zeii și Buddha din această lume.

    Privirea lui roșie de sânge era fixată înainte, în timp ce Gărzile Dragonului Azuriu își ridicară arcurile asupra lui. Comandantul lor vorbi:

    – Prin ordin imperial, suntem aici să-l invităm pe Prințul Aodeng la palat, nu să…

    Nu apucă să termine, căci Jin’an își ridică mâna de la distanță și îl atrase pe comandant de gât cu forța sa interioară:

    – Palatul? Bine. Atunci duceți-mă să-mi ucid împăratul.

     

    Toți cei prezenți fură uluiți de starea sa aparent posedată. Cu comandantul în mâinile lui Jin’an, Gardienii Dragonului Azuriu își scoaseră săbiile, dar nu îndrăzneau să acționeze. Jin’an îi ignoră complet, îndreptându-se spre palatul imperial.

    Intentul său de a asasina împăratul nu era o chestiune mică. Gărzile Dragonului Azuriu nu puteau permite acest lucru. La semnalul comandantului, îl atacară în masă.

    Jin’an, purtând sicriul, lupta asemenea unui nebun printre furtuna de lame, fără a se proteja deloc pe sine, ci doar sicriul de pe spate. Deși extrem de puternic, volumul sicriului și numărul mare al adversarilor îl făceau vulnerabil. Totuși, mai degrabă primea lovituri decât să permită sicriului să fie rănit.

     

    În câteva clipe, sângele – fie al său, fie al gardienilor – pătase sicriul în roșu.

    Trupuri zăceau peste tot, în timp ce Jin’an își continua drumul spre palat. Tot mai multe Gărzi Dragonului Azuriu apăreau, dar chiar și împotriva a mii de adversari, Jin’an își urma drumul.

    – Omul acesta a înnebunit – murmură Luo Teng, cu lacrimi în ochi.  A înnebunit din dragoste pentru General.

     

    Qin Lan, care privise în tăcere tot timpul, își încleștă în cele din urmă pumnul, își scoase sabia și se alătură Gărzilor Dragonului Azuriu, atacându-l pe Jin’an. Totuși, ținta lui nu era Jin’an, ci sicriul de pe spatele acestuia, lovindu-l cu fiecare atac.

    – Qin Lan! – strigă Luo Teng. – Ai înnebunit și tu? Generalul este acolo!

    Jin’an nu permitea nimănui să rănească sicriul. Pe măsură ce se ferea într-o parte, un gardian lovi din spate. Simțind nicio durere, Jin’an își împinse sabia înapoi, forțându-l să se retragă, apoi se întoarse și folosi sicriul pentru a doborî gardienii din apropiere. Qin Lan rămase aproape, părând să-și înfigă sabia în abdomenul lui Jin’an, dar doar îi sfâșie hainele la talie:

    – Este vie.

     

    Trupul lui Jin’an tremură din temelii.

    – Privește cu atenție.

    Qin Lan făcu un pas înapoi. Jin’an rămase acolo, acoperit de sânge, năuc. În timp ce-și recăpăta răsuflarea, privirea lui se plimbă asupra celor prezenți. Gărzile Dragonului Azuriu nu erau într-o stare mai bună decât el. În spatele lui Qin Lan, printre gardienii personali, stătea un soldat mai scund decât ceilalți, îmbrăcat în haine simple de soldat, privind spre el în tăcere printre mulțime.

    Ochii ei erau plini de lacrimi, mișcându-se de o frumusețe sfâșietoare, toate emoțiile păreau suprimate sub buzele strâns închise.

    Li Shuang…

    Li Shuang…

    Ești vie.

     

    O răsuflare îi scăpă din piept.

    Fără nicio putere rămasă pentru a-și sprijini trupul, se prăbuși asemenea unui munte. Mantia ce lega sicriul, deja sfâșiată, se rupse complet. Sicriul alunecă de pe spatele lui Jin’an, căzând greu la pământ.

    Jin’an căzu în genunchi, lipsit de orice forță pentru a-și ridica capul. Rămase acolo, tăcut, părând inconștient:

    – Heh…

    Râse, ridicându-și fața spre cer, în timp ce modelele de pe pielea sa dispăreau complet.

    Ce minunat.

    Totul fusese o schemă.

    Ea nu murise.

    Cu un „buf,” căzu inconștient, dar cu un zâmbet pe față.

     

    Gărzile Dragonului Azuriu se apropiară cu prudență pentru a-l lua, dar mii de insecte negre apărură de nicăieri, năpustindu-se asupra lor. În timp ce toți încercau panicați să le alunge, figuri mascate păreau să coboare din cer, aterizând lângă Jin’an. Îl ridicară și dispărură folosind kung fu ușor.

    Farsa părea să se fi încheiat acolo.

     

    Neobservată de toți, soldatul scund își trase șapca jos, acoperindu-și jumătate din față, aplecând capul pentru a-și ascunde prezența.

     

    **Zece zile mai târziu, Muntele Chang de Sud.**

    Li Shuang intră în curtea mică a lui Jin’an după rutina de dimineață, fiind pe cale să-i șteargă fața cu un prosop, când întâlni, pe neașteptate, o pereche de ochi negri precum noaptea.

    Privirile lor se întâlniră. Li Shuang rămase nemișcată o clipă, apoi ajustă prosopul, îl împături și se așeză lângă patul lui pentru a-i șterge fața cu blândețe.

    – Te-ai trezit.

    Jin’an doar o privi, fără să spună nimic.

    – Rănile tale au fost atât de grave, încât chiar și cu Viermele de Jad, ai fost inconștient timp de zece zile. Wu Yin și ceilalți au avut o sarcină dificilă să te aducă aici din capitală. Acum suntem datori mari Sectei celor Cinci Spirite.

     

    – Li Shuang.

    El rosti doar aceste două cuvinte.

    Li Shuang încuviință ușor, iar camera căzu în tăcere până când termină de șters fața lui. Atunci Jin’an spuse:

    – Când mi-am recăpătat amintirile în gospodăria Generalului, am vrut să te ucid.

    Li Shuang se opri o clipă, apoi încuviință din nou:

    – De înțeles.

    – Dar nu am putut să te ucid – spuse el. – Și nici să suport moartea ta.

    Li Shuang dădu din cap din nou:

    – Știu, Vierme de Jad.

    – Nu are nicio legătură cu Gu-ul.

    La aceste cuvinte, Li Shuang rămase împietrită.

    – Încă nu înțeleg ce este dragostea – sentimentele romantice sunt atât de intangibile – spuse el. – Știu doar că, în inima mea, nu există iubire. Exiști doar tu.

    Când se trezise, mâna lui Li Shuang era fermă pe prosop, dar la aceste cuvinte, prosopul îi căzu pe podea cu un „puf” moale.
    Un râs ușor se auzi din prag:

    – Heh. Am auzit că oamenii din Apus sunt direcți, dar nu mă așteptam la acest nivel de sinceritate.

    Li Shuang se întoarse spre ușă și tuși ușor:

    – Și-a revenit la firea de dinainte?

    Wu Yin, mângâindu-și bărbia, păru să cântărească răspunsul:

    – Nu chiar. Îi vorbea Jin’an așa înainte?

    – Da, adesea.

    – Ei bine, Viermele de Jad îi schimbă trupul, dar nu poate schimba complet persoana. De obicei, păstrează amintirile, așa că, deși toți cei legați de Viermele de Jad sunt loiali stăpânilor lor, personalitățile lor rămân diferite. El pare să fi fost mereu așa.

     

    În timp ce termina de vorbit, Jin’an, aflat pe pat, se strădui să se ridice:

    – Ar trebui să pleci.

    Wu Yin își strâmbă gura:

    – Bine, bine, plec.

    Îi întinse o scrisoare lui Li Shuang:

    – Cineva a trimis un mesaj secret, eu doar îl livrez. Nu voiam să întrerup mărturisirea.

    Li Shuang luă scrisoarea, iar expresia i se schimbă ușor când văzu plicul. După ce citi conținutul scurt și notă semnătura, privirea îi alunecă puțin, apoi puse scrisoarea deoparte.

     

    Jin’an o privi atent. Li Shuang zâmbi:

    – Si Ma Yang.

    La auzul acestor trei cuvinte, expresia lui Jin’an se înăspri, iar privirea îi deveni instantaneu rece.

    Li Shuang explică:

    – Nu e nimic rău. Doar îmi urează bine ca un vechi prieten, acum că munții și râurile ne vor despărți pentru totdeauna.

    În realitate, moartea falsă a lui Li Shuang nu fusese deloc complicată.

     

    În acea zi, recunoscuse imediat că gardianul care îi aducea mâncarea nu era autentic. S-a prefăcut otrăvită, atrăgându-l în celulă înainte de a-l captura și interoga. Se dovedi că Primul Ministru încercase să o asasineze pentru a provoca o ruptură între împărat și gospodăria Generalului.

    Primul Ministru fusese prea grăbit. Si Ma Yang avea nevoie de un contrabalans obedient, nu de cineva care să trimită asasini în temnița consiliului pentru a o ucide pe fiica Generalului.

    Li Shuang îi dădu gardianului sângele său, pretinzând că acesta conținea otravă Gu din Muntele Chang de Sud, făcându-l supus. Îi ordonă să trimită un mesaj lui Qin Lan, ceea ce duse la spectacolul regizat de Marele General și împărat.

     

    În timp ce Li Shuang își înscenase moartea și discordia aparentă dintre Marele General și împărat creștea, Qin Lan dezvăluise complotul otrăvirii în momentul în care garda Primului Ministru fusese coborâtă. „Moartea” lui Li Shuang fusese folosită pentru a pedepsi Primul Ministru și a curăța curtea de influența sa.

    Toate acestea fuseseră concluzionate rapid în timpul celor zece zile de inconștiență ale lui Jin’an. Scrisoarea lui Si Ma Yang informa pe scurt pe Li Shuang despre aceste lucruri. Era, de asemenea, un rămas-bun.

    De acum înainte, rămânea doar lunga luptă pentru putere dintre el și Marele General.

     

    Li Shuang își amintea clar ziua plecării din capitală.

    Si Ma Yang venise deghizat. Nu explicase de ce mai staționase Gărzi Dragonului Azuriu în ambuscadă, sperând să-l captureze pe Jin’an dacă acesta se întorcea auzind vestea.

    Li Shuang nu-l întrebase. Nu mai erau într-o relație în care să-i datoreze loialitate unul altuia.

     

    Li Shuang ședea pe cal, fără să coboare, la fel ca atunci când Si Ma Yang venise să o conducă la plecarea grăbită pentru „a scăpa de căsătorie” spre granița nordică. Dar acum, când se priveau, cuvintele din trecut dispăruseră.

    Această despărțire, comparată cu cea dinainte, nu mai conținea nici măcar speranța unei revederi.

    Si Ma Yang îi ținuse frâiele calului, mergând alături de ea pe o distanță lungă. Datorită poziției sale actuale, nu ar fi trebuit să facă asta. Li Shuang încercase să refuze, dar Si Ma Yang insistase să-i conducă calul o bună bucată de drum. Apoi el eliberase frâiele și bătuse ușor calul.

     

    Potcoavele calului răsunaseră, îndepărtându-se treptat.

    – Shuang’er. – Din depărtare, Si Ma Yang strigase.

    Li Shuang privise înapoi, văzându-l făcându-i semn:

    – Ai grijă de tine.

     

    Știau amândoi că, de acum înainte, Li Shuang din gospodăria Generalului nu mai exista. Copilul sălbatic care îl lovise pe împărat la prima întâlnire, tânăra plină de viață din amintirile lui – toate acestea muriseră.

    Poate că așa era pentru toți din jurul lor, „murind” unul câte unul. Cunoștințele vechi plecau, pe măsură ce oameni noi soseau.

    Împăratul o lăsase să plece. Așa că Li Shuang venise pe Muntele Chang de Sud.

     

    Li Shuang puse scrisoarea deoparte:

    – Faptul că ai ucis doi generali ai barbarilor din Apus… s-a aflat. Dacă te întorci acum acolo, supușii lor nu te vor ierta.

    Li Shuang găsi această situație tragicomică.

    Inițial, doar ea știa legătura dintre Jin’an și războinicul cu mască neagră. Dar după izbucnirea emoțională a lui Jin’an, mulți dintre gardienii personali îl recunoscuseră. Cineva scursese informația, iar vestea ajunsese la barbarii din Apus.

     

    Împăratul încercase să suprime știrea, dar curtea barbarilor din Apus era deja în haos. Sub presiune, împăratul nu avusese de ales decât să decreteze cu greu că Aodeng nu va mai fi chemat înapoi.

    Astfel, Jin’an își pierduse statutul de prinț moștenitor și nu mai avea nicio valoare pentru Si Ma Yang.

    Jin’an nu arătă nicio îngrijorare la această veste.

    Li Shuang îl privi:

    – Acum că sunt moartă, iar tu ești detronat, ce planuri ai?

    – Sunt detronat?

    – Ești detronat.

    Jin’an își ridică mâna, apucându-i bărbia lui Li Shuang:

    – Nimeni nu mă poate detrona.

    Se aplecă, plasând un sărut blând pe buzele ei, la fel de brusc și posesiv ca întotdeauna.

    – Exceptându-te pe tine.

    Exceptându-te pe tine, nimic altceva nu contează pentru mine.

  • Shadow love / Iubire din umbră

    Porțile cetății erau, într-adevăr, încuiate, iar legea marțială fusese instituită pentru zece zile. Nimeni nu putea intra sau ieși. Solii barbarilor din Apus fuseseră puși sub arest la domiciliu, iar întoarcerea lor fusese amânată.

    În repetate rânduri, solii cerură îngăduința de a pleca, dar rugămințile lor fură înăbușite, asemenea pietrelor aruncate în mare, fără a primi vreun răspuns.

    Cum solii nu reușeau să se întoarcă, tensiunile de dincolo de hotar se amplificară brusc. Barbarii din Apus își strânseră oastea cea mare, iar bătălia ce nu izbucnise iarna trecută părea gata să se dezlănțuie la începutul verii.

    Pe măsură ce presiunile dinafară creșteau și nicio urmă de Jin’an nu se afla în cetate, Si Ma Yang deschise, în cele din urmă, porțile cetății, permițând solilor barbarilor să plece.

     

    Din clipa în care solii barbarilor părăsiră cetatea, fură înconjurați de soldații Da Jin, sub o pază aspră, ca să se asigure că nu vor lua cu ei nici măcar o persoană în plus.

    Li Shuang fu chemată de nenumărate ori în sala de consiliu și interogată de cei mai de încredere subalterni ai Primului Ministru.

    Primul Ministru de acum, Ji He, fusese unchiul matern al celui de-al Treilea Prinț și îl sprijinise cu hotărâre în lupta pentru tron, pe când Si Ma Yang era încă Prinț Moștenitor. Însă, după urcarea pe tron a lui Si Ma Yang, deși al Treilea Prinț fu pus sub arest  pentru a respecta doliul, Ji He își păstră poziția datorită influenței sale adânc înrădăcinate la curte.

    Cu toate acestea, orice minte ascuțită putea vedea că Ji He nu își păstrase poziția, ci mai degrabă fusese cruțat temporar de Si Ma Yang.

    Acum, Si Ma Yang era împărat, urcat pe tron cu sprijinul Marelui General. Împărăteasa și forțele ce îl susțineau se bazau puternic pe sprijinul Marelui General. Unii nechibzuiți îl numeau chiar pe ascuns „Stăpânul General”, renumele său umbrind aproape prestigiul tronului.

     

    Si Ma Yang avea nevoie de o forță care să contrabalanseze puterea Marelui General.

    În vreme ce luptele pentru putere continuau la curte, Si Ma Yang putea să-și consolideze cu adevărat propria bază. Cât avea să mai rămână Ji He în funcție depindea doar de priceperea politică a împăratului.

    Utilitatea lui Ji He pentru Si Ma Yang deveni evidentă în timpul interogatoriului lui Li Shuang.

    Confidenții lui Ji He o chestionară neîncetat, zile în șir – cum arăta acel bărbat, când îl văzuse ultima oară, pe cine mai cunoștea?

    Li Shuang nu era străină de astfel de interogatorii intense, văzând adesea subalternii săi procedând la fel cu alții. Răspunsurile ei fură o împletire de adevăruri și minciuni, perfect coerente, fără nicio contradicție, astfel încât să nu le ofere nimic concret.

     

    După spusele sale, nu era decât o generală care salvase un străin, din recunoștință pentru o binefacere trecută.

    Susținea că nu știa cine era acel bărbat, de unde venea sau de ce era acum interogată. Cunoștea doar înfățișarea și puterea lui.

    Marele General rămase complet neimplicat în interogatoriul lui Li Shuang, nefolosindu-și nici cea mai mică influență, lăsându-l astfel pe Primul Ministru fără niciun motiv să-l acuze.

     

    Trecuseră două săptămâni, și când părea că problema lui Jin’an se liniștise, într-o dimineață senină, în timpul consiliului, Primul Ministru îl acuză brusc pe Marele General de colaborare secretă cu statele inamice. Motivul era descoperirea unei încăperi subterane în Templul Alb din cetatea de sud.

    Încăperea purta semne de locuire recentă, iar Li Shuang trăise în acel templu înainte de a intra în gospodăria Generalului, în copilărie.

     

    Călugării templului fură supuși torturii, folosind metode pe care nu îndrăzniseră să le aplice lui Li Shuang. În cele din urmă, unul dintre călugări cedă și mărturisi că, într-adevăr, cineva locuise acolo recent. Călugărul pretinse că vorbise cu această persoană, care ar fi spus că Marele General aranjase șederea acolo și poruncise să fie păstrat secretul.

    Li Shuang își dădu seama de la prima audiere că mărturisirea fusese smulsă cu forța.

    Mai întâi, știa bine că nu era vorba despre Marele General – tatăl ei nu avea nicio legătură cu aceasta. În al doilea rând, deși întâlnirea sa cu Jin’an, după recuperarea memoriei acestuia, fusese scurtă, era sigură că acesta nu era nechibzuit. N-ar fi dezvăluit prezența sa călugărilor, cu atât mai puțin să le vorbească despre originea sa.

    Fără îndoială, cineva fusese forțat să ofere o mărturie falsă, susținând că îl văzuse pe Jin’an și că știa de implicarea Marelui General.

    Deși mărturia era falsă, conținea destule elemente pentru a pune gospodăria Generalului într-o primejdie cumplită.
    Conform spuselor sale, Li Shuang nu era decât o simplă generală care salvase un străin din recunoștință pentru o binefacere trecută.

    – Nu știam cine era, de unde venea sau de ce sunt acum chestionată – răspundea ea cu calm.

    – Cunosc doar chipul și puterea lui.

    Marele General rămase complet neimplicat în interogatoriul lui Li Shuang, nelăsând nici cea mai mică urmă de legătură care să-i ofere Primului Ministru motive să-l acuze.

     

    – Eu l-am trimis acolo – rosti ea cu o voce fermă. Pentru prima dată, spuse adevărul anchetatorilor. – Știam că este prințul barbarilor din Apus. Știam că gărzile Dragonului Azuriu au venit să-l captureze. Eu l-am trimis acolo. Gospodăria Generalului a fost implicată din vina mea, iar tatăl meu a fost complet ținut în neștiință.

    Privirea confidentului Primului Ministru se aprinse de interes:

    – Generale Li, acesta este un lucru grav. Nu încerca să iei vina asupra ta doar pentru a-l proteja pe Marele General.

    – Nu-mi asum vreo vină. Aceasta este pur și simplu realitatea. Tatăl meu nu a mai fost la granița de nord de ani buni și nu ar recunoaște pe nimeni dintre barbarii din Apus. M-am întors din hotare în cetate, călătorind spre sud, tocmai pentru a-l salva. După ce l-am adus în cetate și am aflat, în cele din urmă, cine este, am decis să-l las să plece.

    Li Shuang vorbi cu calm, însă implicațiile cuvintelor sale lăsară consemnatorii muți de uimire.

     

    Sentimentele împăratului pentru Li Shuang erau acum cunoscute în întreaga curte, iar mărturisirea ei lovise direct în prestigiul acestuia.

    – Generale Li – întrebă confidentul Primului Ministru, privindu-i insistent –, de ce ai ajutat o persoană dintr-un stat inamic în acest fel?

    – De vreme ce barbarii din Apus au semnat deja un tratat de pace cu Da Jin, nu mai sunt inamici. Colegi, ar trebui să fiți mai atenți cu cuvintele. Cât despre motivul pentru care l-am salvat… – Privirea lui Li Shuang se lăsă ușor în jos. – Fiindcă m-a salvat cândva. Îi datoram viața.

    – Acțiunile tale par să depășească cu mult simpla răsplătire a unei datorii – zâmbi confidentul cu subînțeles. – Ce legătură există între tine și el? Poate ar trebui să ne lămurești?

    Li Shuang ridică privirea și îl fixă cu un calm tăios:

    – Am spus ceea ce trebuia să spun. Restul nu e treaba ta.

    Fără a-și arăta vreo supărare, bărbatul se ridică, luând documentele cu el:

    – Atunci voi raporta așa cum am consemnat. Dacă va veni cineva mai potrivit să te chestioneze, sper că Generalul nu va ocoli subiectul.
    Documentele fură trimise mai departe, treaptă cu treaptă, până ajunseră în mâinile lui Si Ma Yang. Li Shuang nu știa ce modificări ar fi putut face oamenii Primului Ministru, însă, a doua zi, fu închisă.

    În temnița consiliului, Li Shuang primi cea mai mare celulă. Comparativ cu condițiile din timpul campaniilor militare, în afară de întuneric și umezeală, situația nu era prea rea. Rămase impasibilă.

    Nimeni din gospodăria Generalului nu veni să o vadă, nici măcar Li Xing. Li Shuang înțelegea că gospodăria Generalului era acum ținta tuturor săgeților, iar cel mai mic pas greșit putea aduce dezastrul. Tot ce puteau face era să se distanțeze de ea cât mai mult, aruncând întreaga vină asupra ei. Fie că aceasta era sau nu dorința tatălui său, era un lucru necesar pentru a salva gospodăria Generalului.

    În cele din urmă, fie că era vorba despre Li Shuang, fie despre Marele General, nu erau decât supuși. Renunțarea la putere a ei și retragerea treptată a Generalului aveau un singur scop: să-i aducă împăratului liniștea de care avea nevoie.

     

    Li Shuang petrecu un timp în temniță, și chiar în celula subterană simțea cum vremea de afară se încălzea treptat.

    Consiliul nu pronunțase încă o sentință asupra faptelor lui Li Shuang. Când căldura deveni suficientă pentru a atrage țânțarii în temniță, o față cunoscută veni, în cele din urmă, să o viziteze.

    Văzându-l pe Qin Lan, Li Shuang nu-și arătă nicio emoție, însă Qin Lan se așeză în genunchi înaintea celulei:

    – Generale.

    Li Shuang oftă:

    – Mi s-a retras titlul. Spune-mi simplu pe nume.

    – …Cum a putut Generalul să facă atât de mult pentru o singură persoană…

    – Qin Lan, mi-ai pus această întrebare de multe ori – răspunse Li Shuang. – Știi de ce.

    Qin Lan își încleștă dinții, tăcând. Celula rămase tăcută vreme îndelungată, până când, în cele din urmă, vorbi:

    – Eu am fost cel care și-a exprimat suspiciunile în fața Maiestății Sale.

     

    – Știu – răspunsul simplu al lui Li Shuang îl lovi pe Qin Lan ca o palmă grea.

    Acesta își plecă capul, incapabil să-i întâlnească privirea, dar o auzi continuând:

    – Dacă am putea ține prizonier viitorul moștenitor al tronului barbarilor din Apus, ar fi cea mai mare garanție a tratatului de pace dintre Da Jin și barbarii din Apus pentru mult timp de acum înainte. Ce ai făcut tu a fost bine pentru Da Jin. Eu am greșit.

    Din perspectiva împăratului, din perspectiva Da Jin și chiar din perspectiva de odinioară a lui Li Shuang, ea merita această închisoare. Nu era o nedreptate, astfel că, de la încarcerarea sa, nu se apărase deloc.

    Dar expresia lui Qin Lan devenea din ce în ce mai încordată, până când venele de pe frunte păreau gata să-i plesnească:

    – Nu! N-a fost pentru loialitate față de împărat sau iubire de patrie! – vocea sa era joasă, dar plină de haos și ură – ură față de Jin’an plecat și față de sine însuși.

    – Am fost doar gelos! Generale, am fost doar gelos. Eu… pentru tine…

    – Chiar și într-un asemenea acces de furie, Qin Lan își mușcă vorbele, oprindu-se.

    Acele sentimente de dragoste reprimate, comprimate și acumulate, ar fi putut exploda în pieptul său, dar nu puteau fi rostite în fața lui Li Shuang.

     

    Li Shuang doar îl privi cum se lupta, înțelegându-i sensul, dar fără să poată face nimic.

    Poate că la început erau separați doar de statut, dar acum erau despărțiți de o inimă.

    – Qin Lan – spuse Li Shuang calm –, nu mai sunt general, doar o prizonieră acum. Nu mai am nevoie și nici nu merit gărzi personale. După ce te vei întoarce astăzi, predă sigiliul căpitanului gărzilor tatălui meu. Cu abilitățile tale, n-ar trebui să te oprești aici.

    Qin Lan ridică, în cele din urmă, privirea spre Li Shuang, văzându-i ochii liniștiți, expresia neschimbată, ca și cum vorbele sale erau doar un alt ordin obișnuit – să ordone soldaților să se antreneze, să ordone trupelor să se pregătească, să-i ordone lui să stea zi după zi lângă ea.

    Dar acum, îi spunea să plece.

    – Ai grijă de tine.

    Privirea lui Qin Lan deveni brusc goală. O cunoștea pe Li Shuang prea bine, astfel că știa că vorbele ei erau adevărate. Nu mai avea nevoie de gărzi personale și nici de el.

     

    Aerul din temniță părea mort. Spatele lui Qin Lan părea să se împietrească în timp ce se înclină adânc, iar sunetul oaselor sale se auzi ca și cum ar fi fost gata să se frângă:

    – Da.

    Se ridică, asemenea unui rătăcitor fără suflet, și începu să plece.

    – Qin Lan – îl strigă brusc Li Shuang. O scânteie minusculă se aprinse în ochii lui Qin Lan, iar acesta întoarse o jumătate de față, doar pentru a auzi întrebarea lui Li Shuang: – Ai… vești despre el?

    Ultima flacără se stinse, iar el răspunse încet:

    – Am auzit că unele secte de arte marțiale îl ajută, dar locul unde se află este necunoscut. Nu există nicio veste despre întoarcerea lui la barbarii din Apus.

    – Înțeleg – încuviință Li Shuang. – Mulțumesc.

    – Domniță… – Qin Lan ezită, dar apoi adăugă: – Rămâi liniștită în temniță încă câteva zile. Marele General va găsi cu siguranță o cale să te elibereze.

    – Mm.
    Qin Lan se întoarse, pășind încet către ieșirea temniței, fiecare pas îndepărtându-l tot mai mult de răsuflarea lui Li Shuang.

    Drumul înainte îi părea atât de întunecat, încât nu putea să-l vadă. Știa doar că trebuia să meargă mai departe, pentru că asta voia Li Shuang. Dar încotro să meargă, cum să procedeze, unde să-și pună următorul pas…

    În acea clipă, toate acestea păreau o enigmă de nedezlegat.

    După ce silueta lui Qin Lan dispăru din temnița consiliului, Li Shuang suspină ușor. Trecuseră peste zece ani de când îl întâlnise pe Qin Lan pentru prima dată, iar amintirile erau încă vii. Își închise ochii și se odihni o vreme.

    Totuși, îi aducea alinare faptul că Qin Lan menționase ajutorul sectelor de arte marțiale pentru Jin’an – trebuia să fie vorba despre Secta celor Cinci Spirite.

     

    Dacă Jin’an era singur, drumul de la capitală la granița Da Jin ar fi fost extrem de anevoios. În primul rând, înfățișarea lui era mult prea distinctivă și ușor de remarcat; în al doilea rând, Li Shuang se temea că banii lăsați în încăperea subterană de la Templul Alb nu ar fi fost suficienți pentru a-l susține până la ieșirea din Da Jin.

    Dar cu Secta celor Cinci Spirite implicată, cineva atât de abil precum Wu Yin nu l-ar fi lăsat pe Jin’an să plece fără resurse.

    Li Shuang se rezemă de zid, gândindu-se la toate acestea, ațipind până spre după-amiază. Spre asfințit, zări o mișcare în afara temniței și văzu pe cineva îmbrăcat în haine de temnicer.

    Temnicerul care îi aducea mâncare până atunci era întotdeauna politicos, adresându-i-se cu „domniță” de fiecare dată înainte de a-i așeza cu grijă masa lângă ușa celulei.

    Temnicerul de azi nu-i adresă nicio vorbă.

     

    Li Shuang presupuse că poate dormise și nu voise să o deranjeze, așa că îl întâmpină:

    – Ce e la cină astăzi?

    De când era întemnițată, avea puține ocazii să vorbească în fiecare zi, iar chiar și un temnicer putea ajuta la trecerea timpului.

    – Ah… oh… legume, orez și puțină carne.

    Li Shuang ridică o sprânceană:

    – Carne? Trebuie s-o gust cum se cuvine.

    Nu mai gustase carne de prea multă vreme în această temniță.

     

    A doua dimineață, o veste cutremurătoare se răspândi din temnița consiliului în toată curtea și cetatea: fiica Marelui General, fostul comandant al Batalionului Changfeng, Li Shuang, murise subit de boală în temnița consiliului. Când Marele General primi vestea la curte, sângele îi năvăli în vine, iar vechea sa boală reveni, forțându-l să părăsească adunarea de dimineață și să se întoarcă acasă pentru a se recupera.

    Li Shuang fusese mereu mândria Marelui General – o fiică ce luptase pentru țară pe câmpuri de bătălie ce făceau chiar și pe bărbați să tremure, acum sfârșind printr-o moarte neașteptată în temniță.

    Marele General invocă boala și nu mai participă la curte timp de cinci zile consecutive, creând o atmosferă extraordinar de tensionată între împărat și gospodăria Generalului.

    Întreaga capitală căzu într-o tăcere apăsătoare.

     

    Dar vestea morții lui Li Shuang căpătă aripi, răspândindu-se din capitală prin gura oamenilor, asemenea pufului de salcie purtat de vânt, plutind și rătăcind mii de li.

  • Shadow love / Iubire din umbră

    Li Shuang închise încet fereastra, privirea ei rămânând pierdută în noaptea liniștită. Camera părea mai rece decât înainte, iar cuvintele lui Jin An încă reverberau în mintea ei: „Mulțumesc, Domniță General, pentru grija recentă.”

    Era o despărțire clară, una lipsită de promisiuni sau de speranțe. Jin An, sau Ao Deng, acum își recăpătase identitatea și își dorea să plece, iar ea… trebuia să-l lase să o facă.

    Se așeză lângă masă, degetele ei atingând marginea rece a unui pahar de apă. Gândurile îi erau tulburi, amintiri recente și îndepărtate se amestecau – momentele când Jin An era vulnerabil, când o privea cu acea pasiune aproape copilărească, când dependența lui de ea părea absolută.

    Acum, acel bărbat, odată atât de îndrăgostit de ea, era un om complet diferit. Își găsise rădăcinile și nu mai avea nevoie de ea.

    „Așa ar trebui să fie,” își spuse ea în gând, încercând să-și convingă inima să accepte ceea ce mintea ei înțelegea deja.

     

    În curtea mică, Jin An stătea pe acoperiș, uitându-se în jos spre camera lui Li Shuang. Lumina slabă a lunii îi lumina fața palidă, iar mâinile îi erau strânse în pumni. Simțea un conflict în interiorul său, un amestec de emoții pe care nu le putea numi pe deplin.

    Ar fi trebuit să fie simplu. El era Prințul Moștenitor al Barbarilor din Vest. Li Shuang era o generală a Marelui Jin. Drumurile lor nu trebuiau să se intersecteze niciodată, iar acum că drumurile lor se despărțeau, trebuia să fie recunoscător că putea pleca în siguranță.

    Dar de ce fiecare pas pe care îl făcea departe de ea părea să-l lase mai gol? De ce fiecare cuvânt rostit către ea părea să taie mai adânc decât o rană?

    „Nu este Gu-ul,” își spuse el. „Nu mai este Gu-ul.” Știa asta. Simțea asta.

    Era el. Era propria sa slăbiciune.

     

    A doua zi, Li Shuang se ridică devreme, dar nu-l căută pe Jin An. Treburile casei o țineau ocupată, iar ea își menținea calmul exterior, deși în adâncul sufletului, un gol ciudat o apăsa.

    Când Qin Lan veni să o anunțe că împăratul îi cerea prezența, ea doar dădu din cap, pregătindu-se imediat. În fața celorlalți, ea era Domnița General – mereu compusă, mereu demnă, dar cu fiecare zi care trecea, distanța dintre ea și Jin An devenea mai insuportabilă.

    Dacă plecarea lui Jin An era inevitabilă, de ce o durea atât de tare?

    Și atunci, în adâncul ei, o voce șoptită răspunse: pentru că niciodată nu fusese doar despre Gu. Nici pentru el. Nici pentru ea.
    Li Shuang stătea în curtea goală după plecarea Gărzii Dragonului, simțind vântul rece al dimineții strecurându-se printre pietrele din pavaj. Ochii ei erau fixați pe locul unde Jin An stătuse cu doar câteva momente înainte. Inima îi bătea violent, dar în exterior părea calmă, aproape impasibilă.

    De ce o neliniștea atât de tare acest incident? Știa răspunsul, dar nu voia să-l recunoască. Jin An, sau Ao Deng, era acum un pericol nu doar pentru el însuși, ci și pentru ea și întreaga Casă a Generalului. Prezența lui în capitală era un joc periculos pe muchie de cuțit.

     

    În timp ce Tian Shoudu se îndepărta, urmat de Garda Dragonului, chipul său era întunecat. Părea că ceva nu se potrivea, dar nu putea să conteste cuvintele lui Li Shuang fără dovezi clare. Ajungând la palat, raportă audienței împăratului:

    – Maiestate, persoana căutată nu era în curtea respectivă. Domnița General a afirmat că a plecat ieri și nu s-a mai întors.

    Sima Yang ridică privirea de la documentele de pe masă. Ochii lui pătrunzători îl fixară pe Tian Shoudu pentru un moment lung.

    – Și crezi ce spune ea? – întrebă împăratul calm.

    Tian Shoudu evită privirea împăratului.

    – Supusul tău nu îndrăznește să conteste spusele Domniței General, dar…

    Sima Yang întrerupse tăcerea lui incomodă:

    – Știi că Li Shuang nu este cineva care minte ușor. Dacă a spus că persoana nu era acolo, atunci probabil nu era acolo.

    Tian Shoudu încuviință, dar în adâncul lui știa că situația nu era atât de simplă.

     

    Între timp, în curtea mică de lângă Templul Alb, Jin An se așezase pe o saltea uzată în camera subterană pe care i-o lăsase Li Shuang. Întunericul și tăcerea erau copleșitoare, dar el își păstra calmul. Fusese antrenat pentru astfel de momente – să aștepte, să observe, să nu acționeze până nu era timpul potrivit.

    Totuși, nu putea să nu se gândească la scena de mai devreme. Privirea lui Li Shuang, îngrijorarea din vocea ei, graba cu care îl împinsese să plece – toate îi arătau clar că ea încă îl proteja. Și totuși, o parte din el se întreba dacă merita protecția ei.

    Acum, cu amintirile sale complet întoarse, știa cine era și ce trebuia să facă. Dar cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât simțea mai puternic că o parte din el rămăsese cu Li Shuang. O parte pe care nu o putea lua înapoi.

     

    La Casa Generalului, Li Shuang își strânse frații și unchii într-o discuție scurtă. Le liniști temerile, spunând că Garda Dragonului probabil greșise curtea, iar persoana căutată nu era importantă. Dar, când se retrase în camera ei, nu mai avea energie să-și păstreze masca de calm.

    Se așeză din nou în fața oglinzii, uitându-se la chipul ei încordat. Nu era sigură dacă își simțea mai mult furia, neliniștea sau vinovăția. Tot ce știa era că, indiferent de ce s-ar întâmpla, ar fi continuat să-l protejeze pe Jin An. Și în asta, probabil că își semnase propria condamnare.

    O adiere ușoară intră prin fereastra întredeschisă, iar Li Shuang își închise ochii pentru o clipă. Știa că nu va avea parte de pace prea curând.

  • Shadow love / Iubire din umbră

    Li Shuang și Qin Lan mergeau încet pe malul lacului, acompaniați de șoaptele apei și vântul de primăvară. Liniștea dintre ei era de o familiaritate liniștitoare, de parcă niciun cuvânt nu era necesar pentru a comunica.

    Qin Lan păstra o distanță respectuoasă, dar își ținea atenția asupra Li Shuang. Umbra ei sub lumina lunii îi părea mai fragilă decât de obicei, iar el nu putea să-și alunge din minte expresiile de pe chipul ei din ultimele zile. Voia să o întrebe ceva, dar teama de răspuns îl făcea să tacă.

    În cele din urmă, Li Shuang rupse tăcerea:

    – Qin Lan, știi că în curând drumul nostru va deveni diferit.

    Cuvintele ei îl opriră pentru o clipă, dar Qin Lan își continuă pașii și răspunse calm:

    – Am știut asta de la început. Dar asta nu înseamnă că îmi va fi mai ușor să accept.

    Li Shuang își întoarse privirea spre el, iar în lumina lunii, ochii ei păreau adânci și melancolici.

    – Ai fost întotdeauna alături de mine, indiferent cât de grele au fost vremurile. Dar acum, nu mai pot să-ți cer să mă urmezi. Drumul meu nu este unul pe care cineva ar trebui să-l împărtășească.

    Qin Lan zâmbi slab, fără bucurie.

    – General, drumul tău este întotdeauna plin de greutăți. Dar chiar dacă nu pot să te urmez, asta nu înseamnă că nu voi veghea asupra ta din umbră.

    Li Shuang nu spuse nimic, dar zâmbetul din colțul buzelor ei era o expresie de recunoștință adâncă. Știa că Qin Lan era sincer, că loialitatea lui nu se clătina, dar acest lucru îi adâncea povara.

    Când ajunseră la capătul cărării de pe malul lacului, luminile banchetului din palat erau deja mai slabe, semn că evenimentul se apropia de final. Li Shuang întoarse privirea spre Qin Lan.

    – E timpul să ne întoarcem.

     

    În acea noapte, când Li Shuang ajunse în curtea ei din Casa Generalului, se opri pentru o clipă înainte de a intra. Simțea o tensiune ciudată în aer, ca o prezență invizibilă care o urmărea. Își strânse halatul mai bine în jurul umerilor și intră, dar înainte să închidă ușa, ridică privirea spre acoperiș.

    Era gol.

    Se convinse că era doar o senzație cauzată de oboseală și închise ușa. În întunericul camerei, lumina lunii se strecura prin fereastră, luminând o parte a încăperii. Li Shuang își puse sabia lângă pat, așa cum făcea întotdeauna, apoi se așeză, simțind în continuare acel sentiment de neliniște.

    În curtea mică unde Jin An fusese cazat, tăcerea era absolută. El stătea pe acoperișul propriei sale camere, cu ochii fixați asupra cerului. Dar mintea lui era departe, pierdută între amintiri încețoșate și decizii grele.

    În acea noapte, cei doi, deși separați de distanță, purtară aceeași luptă internă. Pe de o parte, promisiunile făcute altora; pe de alta, legăturile invizibile care îi țineau captivi.
    Jin An rămase tăcut lângă lac, privirea lui pierdută între unduirile apei și amintirile care îl tulburau. Identitatea sa, odată atât de clară, acum părea împărțită între ceea ce fusese și ceea ce devenise. În spatele ochilor săi negri, mocneau întrebări fără răspunsuri.

    Era Prințul Moștenitor al Barbarilor din Vest, Ao Deng, fiul unui rege crud și fără milă. Fusese crescut să conducă, să domine, să privească lumea de sus. Dar în ultimele luni, devenise Jin An, un bărbat pierdut între dorințele impuse de Gu și o pasiune tulburătoare pentru Li Shuang.

     

    Noaptea, în curtea mică unde fusese cazat, Jin An stătea din nou pe acoperiș. Privirea sa era îndreptată către curtea lui Li Shuang, unde lumina slabă a lunii dansa pe ferestrele camerei ei. Deși distanța îi despărțea, putea simți freamătul prezenței ei, fiecare mișcare a umbrei ei, fiecare suflu care îi străbătea pieptul.

    Era periculos să rămână aici. Era periculos pentru ea, pentru el, pentru toți cei implicați. Știa asta, dar nu putea pleca.

    Această neputință îl frustra. Îl făcea să se întrebe dacă sentimentele care îl legau de Li Shuang erau ale lui sau doar efectul Gu-ului.

    Când luna ajunse la zenit, Jin An își coborî privirea, frământându-și mâinile.

    „Trebuie să aflu,” gândi el. „Trebuie să aflu dacă ceea ce simt pentru ea este adevărat sau doar o iluzie.”

     

    În aceeași noapte, Li Shuang visa. Vise în care Jin An o privea cu acea privire tăcută și intensă, în care părea să o înțeleagă mai bine decât oricine. Dar în visele ei, el era mereu la marginea unui abis, iar ea, deși întindea mâna să-l tragă înapoi, el refuza, lăsându-se să cadă.

    Când se trezi, se simți agitată. Umbra visului rămase peste ea, chiar și când se ridică din pat și privi pe fereastră. În lumina lunii, curtea părea liniștită, dar inima ei era plină de un sentiment greu de definit.

     

    Ziua următoare, în capitală, atmosfera era tensionată. Festivitățile pentru sărbătorirea păcii cu Barbarii din Vest continuau, iar Li Shuang fusese invitată la o întrevedere cu Sima Yang. Jin An, în schimb, rămase în curtea sa, încercând să evite ochii curioși ai celor din Casa Generalului.

    Dar la scurt timp după plecarea lui Li Shuang, o figură cunoscută apăru la intrarea curții lui Jin An: bătrânul trimis al Barbarilor din Vest. Își ridică ușor pălăria, dezvăluind acei ochi de vultur care păreau să vadă tot.

    – Alteța Ta Ao Deng, timpul nostru în Marele Jin se apropie de sfârșit. Regele așteaptă întoarcerea Ta.

    Jin An nu răspunse imediat. Privirea lui rămase ațintită spre pământ, iar mâinile i se strânseră în pumni.

    – Regele poate aștepta. Eu încă nu am terminat aici.

    Bătrânul încuviință, dar vocea sa deveni mai joasă, mai aspră:

    – Să nu uiți cine ești cu adevărat, Alteță. Dacă rămâi aici prea mult, vei pierde mai mult decât identitatea. Vei pierde totul.

    Jin An nu răspunse, iar bătrânul plecă fără alte cuvinte. Dar în aerul rămas în urmă, acele ultime cuvinte reverberau încă în mintea lui Jin An, ca o avertizare sumbra.

    Cine era el cu adevărat? Ao Deng, Prințul Moștenitor al Barbarilor din Vest, sau Jin An, omul care nu putea pleca de lângă Li Shuang?

  • Shadow love / Iubire din umbră

    – Cine este? întrebă Li Shuang, privirea ei ascuțită concentrându-se asupra persoanei care coborâse din trăsura Barbarilor din Vest.

    Persoana purta o mantie de ceremonie a Barbarilor, ornamentată cu motive tribale complicate, iar pe umeri avea o blană subțire, semn al statutului înalt. Figura sa era calmă, iar privirea îi era directă, plină de autoritate.

    Bărbatul păși înainte, înconjurat de câțiva gardieni. Privirea sa trecu peste mulțimea de soldați până se opri asupra lui Li Shuang. Într-o limbă comună folosită pentru negocierile de la graniță, el vorbi cu voce răsunătoare:

    – Ești Domnița General Li Shuang?

    Li Shuang își îndreptă spatele, luându-și postura de comandant.

    – Eu sunt. Cine ești și ce cauți aici? – răspunse ea cu calm autoritar.

    Bărbatul zâmbi ușor și făcu un gest cu mâna, indicându-și numele:

    – Sunt Guoluo, trimis al noului Rege al Barbarilor din Vest, Marele Stăpân Shu Gan Dai Qin. Regele nostru mi-a poruncit să îți aduc un mesaj personal.

    Li Shuang își încruntă sprâncenele ușor. Trimișii Barbarilor din Vest veniseră rareori atât de aproape de capitală, iar mesajele lor erau de obicei adresate direct curții imperiale, nu unei persoane.

    – Un mesaj pentru mine? – întrebă ea cu scepticism.  Ce legătură are Marele vostru Stăpân cu mine?

    Guoluo înaintă, dar gardienii lui Li Shuang îl opriră. El ridică mâinile într-un gest de pace.

    – Regele nostru cunoaște meritele și reputația Domniței General și speră că poți media pacea dintre triburile Barbarilor și Imperiul Jin. Însă… mai are un motiv personal să te întâlnească.

    Li Shuang își îngustă privirea. Acel „motiv personal” îi stârni suspiciuni.

    – Dacă este vorba despre negocieri de pace, regele vostru ar trebui să discute direct cu Maiestatea Sa Împăratul. Cât despre motivele personale, ce treabă aș putea avea eu cu regele vostru? – spuse ea tăios.

    Guoluo nu păru tulburat de tonul rece al lui Li Shuang. El făcu un pas înapoi, iar vocea lui deveni mai calmă, aproape plină de respect.

    – Domniță General, ai salvat un om din Munții de Sud, nu-i așa? Un om care poartă semnul flăcării pe pieptul său. Regele nostru crede că acel om… ar putea fi cineva pierdut din familia regală a Barbarilor din Vest.

    Cuvintele lui Guoluo lăsară un ecou adânc în liniștea ce căzu peste mulțimea de soldați. Jin An, care stătea mai departe, încercând să evite privirea lui Li Shuang, ridică brusc capul, ochii lui închizându-se ușor, ca și cum un val neașteptat de amintiri ar fi lovit mintea lui.

    Li Shuang întoarse privirea spre Jin An. Ochii lor se întâlniră pentru o clipă, iar un fior inexplicabil îi străbătu. În tăcerea care urma, tot ce putea simți era tensiunea palpabilă care umplea aerul.
    Bătrânul trimis al Barbarilor din Vest nu era la fel de înalt și robust ca cei mai mulți oameni din neamul său, ci părea ușor gârbovit și mic, cu o față brăzdată de riduri care îi arătau vârsta de cincizeci de ani. Totuși, ochii săi înguști străluceau cu tăișul unui vultur al hotarelor.

    – Ce coincidență să o întâlnesc pe Domnița General Li pe drum, – spuse el zâmbind.

    Toți generalii prezenți, care luptaseră de-a lungul anilor împotriva Barbarilor, în mari sau mici bătălii, păstrară expresii severe și tăcerea. Doar micul bătrân zâmbea, ca și cum cele două țări ar fi fost vecine prietenești, care nu se măcelăriseră doar iarna trecută.

    Li Shuang îl măsură din priviri, gândurile „trimis al Barbarilor din Vest, greu de manevrat” fulgerându-i prin minte:

    – Într-adevăr, o coincidență. Pe când eram în Sud, am auzit că trimisul Barbarilor nu va semna tratatul de pace până nu mă întâlnește. Eram curioasă să știu motivul. Nu m-am așteptat să ne întâlnim astfel.

    Auzind-o pe Li Shuang identificându-i poziția, zâmbetul bătrânului se adânci.

    – Este doar pentru că noul nostru rege a auzit de faptele Domniței General și este cu adevărat curios despre tine. Mi-a poruncit ca, în timpul acestei vizite în Marele Jin, să mă asigur că mă întâlnesc față în față cu Domnița General, – spuse el, făcând o plecăciune și indicând spre palatul imperial. Astăzi Maiestatea Sa din Marele Jin a trimis veste că Domnița General se întoarce la curte. Tocmai mă îndreptam spre sala mare – poate Domnța General dorește să călătorească împreună cu mine?

    – Nu este nevoie. Mai am treburi de aranjat. Te rog să mergi înainte, trimisule. Mă voi prezenta la audiența imperială în curând.

    Bătrânul nu insistă, înclinând din cap și întorcându-se să plece. Dar în clipa în care își întoarse spatele, privirea lui de vultur surprinse brusc silueta lui Jin An, care stătea în spatele lui Li Shuang și al celorlalți generali.

    Ochii i se îngustară, iar pașii îi șovăiră ușor.

    Privirile lor se întâlniră doar pentru o clipă, fără a atrage atenția celorlalți. Bătrânul își retrase repede privirea, coborându-și ochii, și urcă în trăsură. Roțile porniră înainte, iar grupul lui Li Shuang îl privi plecând, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

     

    Jin An ținu și el capul plecat, privindu-și doar pământul de sub picioare, până când auzi numele său rostit de trei ori înainte de a ridica privirea.

    Li Shuang îl privea direct.

    – Întoarce-te la Casa Generalului cu Qin Lan. Cineva va face aranjamente pentru tine.

    Jin An nu spuse nimic, iar după un moment de tăcere, Li Shuang se întoarse și plecă.

     

    Când intră în palat, totul se desfășură exact cum se așteptase Li Shuang. Ea își preda autoritatea militară în fața tuturor. Deși câțiva comandanți adjuncți păreau surprinși, nimeni nu spuse nimic. Sima Yang cooperă, fără a întreba despre detaliile expediției sale pe Muntele din Sud, acceptând raportul ei că bandiții montani fuseseră pacificați, trecând rapid peste subiect.

    Însă, în timpul semnării tratatului de pace, trimisul Barbarilor observă:

    – Domnița General Li este vitează și iscusită în război. De acum înainte, să nu mai slujească Maiestății Tale și Marelui Jin – cu adevărat, o pierdere pentru Maiestatea Ta.

    Sima Yang zâmbi.

    – Trimisule, nu trebuie să îți faci griji pentru asta. Vom aranja poziția Domniței General în mod corespunzător, cu siguranță fără a-i irosi talentele.

    Subtextul acestor cuvinte era clar pentru toți cei prezenți. Comandanții își schimbau priviri discrete, păstrând tăcerea.

    Li Shuang rămase impasibilă, păstrându-și gândurile pentru sine.

     

    După încheierea chestiunilor de curte, Sima Yang o reținu pe Li Shuang.

    – Xiao Shuang.

    Sima Yang folosi numele cu care o chemase în trecut, dar Li Shuang răspunse respectuos:

    – Supusa ta este aici.

    Sima Yang rămase tăcut o vreme îndelungată.

    – Ai reușit să salvezi acea persoană?

    – Mulțumită harului Maiestății Tale, totul a decurs bine.

    Sima Yang se întoarse, privindu-i capul plecat, vorbind încet:

    – Trei luni, Xiao Shuang. Îți dau doar trei luni să-ți clarifici sentimentele. După trei luni, te vreau  consoarta mea. Ochii tăi, inima ta – să fie doar pentru mine.

    Li Shuang se gândi brusc la Jin An – la momentul în care o trăsese în acea alee din Frontiera de Nord, sărutând-o cu masca pe față; la prima lor întâlnire, când o salvase și îi sărutase buzele pe acel vârf de munte acoperit de zăpadă; și, recent, pe Muntele din Sud, la pasiunea lui copleșitoare, pierderea lui de control.

    Fiecare scenă era haotică, dar fiecare era atât de reală.

    Li Shuang își reprimă toate emoțiile, ridicându-și privirea spre Sima Yang. Privirea ei era limpede și rece.

    – Maiestatea Ta, am fost întotdeauna foarte clară cu privire la aceasta.

    Trebuia să rupă toate legăturile, trebuia să fie nemiloasă. Se răsfățase în voința ei, iar acum, venise timpul să suporte consecințele.

  • Shadow love / Iubire din umbră

    Sabia lui Qin Lan străluci o clipă înaintea lui Jin An. Acesta nu se mișcă, nu încercă să se apere sau să se ferească, ci își îndreptă privirea doar spre Li Shuang, ca și cum ar fi fost dispus să-și ofere viața lamei lui Qin Lan.

    Deși Jin An rămânea nemișcat, Wu Yin și Li Shuang nu stăteau degeaba. Li Shuang interceptă mâna lui Qin Lan în mijlocul loviturii, dezarmându-l cu măiestrie, în timp ce Wu Yin păși înainte, imobilizând mișcările lui Qin Lan și împingându-l înapoi cu o palmă fermă pe piept.

    Qin Lan se redresă imediat și lansă un nou atac, picioarele propulsându-l înainte cu viteză. În timp ce Wu Yin își încruntă sprâncenele, adunându-și qi-ul pentru o contralovitură serioasă, Li Shuang înfipse sabia confiscată în pământul din fața patului. Expresia ei era glacială și severă:

    – Mai întâi omoară-mă pe mine, apoi omoară-l pe el.

    Cuvintele ei îl făcură pe Qin Lan să se oprească în loc. Ochii săi se întâlniră cu ai lui Li Shuang, iar emoțiile pe care le suprimase până atunci izbucniră într-un torent – furie, ură, resentimente și… gelozie.

    O gelozie mistuitoare, adâncă până în măduva oaselor.

    – Domniță General, chiar te-ai gândit la consecințele acțiunilor tale? – glasul lui Qin Lan izbucni, plin de amărăciune. – Ai venit din Frontiera de Nord, traversând mii de li, îndurând atâtea greutăți – cu ce preț ai obținut cincizeci de mii de trupe de la Maiestatea Sa? Ai uitat? Cu ani în urmă, tu și Marele General v-ați riscat totul pentru a scăpa din capitală și a ajunge la hotarele nordului! Iar acum, pentru cineva care te-a rănit în repetate rânduri și ți-a pus viața în pericol, îți oferi întreaga ființă! Ce rezultat poate avea protejarea lui în felul acesta?

    Li Shuang rămase tăcută, iar în spatele ei, Jin An privea absent razele dimineții care se revărsau prin silueta ei. În starea sa de confuzie, auzi mustrarea furioasă a lui Qin Lan ca pe un ecou îndepărtat, glasul necunoscut dar ciudat de familiar, purtând o rezonanță de suferință ce părea să se ridice din cele mai adânci colțuri ale sufletului său.

    În același timp, nenumărate imagini i se derulau prin minte, asemenea celor din ziua precedentă, când auzise vestea lui Qin Lan despre Barbarii din Vest. Aceste scene, străine dar familiare, îi inundau conștiința. Însă, spre deosebire de viziunile încețoșate de ieri, imaginile de acum erau mult mai clare.

    Cu toate acestea, nimeni nu observă expresia lui Jin An în acel moment.

    Li Shuang și Wu Yin priveau tăcuți furia lui Qin Lan.

    – Poate că îl protejezi astăzi, dar ce vei face când te întorci în capitală? Dacă îl prețuiești suficient pentru a împrumuta trupe pentru el, cum ar putea Maiestatea Sa să permită unei astfel de persoane să trăiască? Odată ce suspiciunea se va instala, atâta timp cât el trăiește, tu și Casa Generalului… nu va fi doar Maiestatea Sa preocupată de această problemă! Palatul interior, curtea oficialilor, toată lumea va ști că fiica Marelui General…

    Qin Lan se opri brusc, înghițindu-și cu forța cuvintele.

    Pentru că acele cuvinte nespuse conțineau un adevăr dureros despre soarta lui Li Shuang.

    Va trebui să se mărite cu Împăratul.

    Iar toți cei din curte, de la oficialii civili la cele trei mii de concubine imperiale, vor ști că, înainte de a deveni soția Împăratului, Li Shuang călătorise mii de li pentru a salva un bărbat misterios.

    Și că acel bărbat misterios încă trăiește.

    Poate că acum Sima Yang nu ar acorda prea multă atenție acestui fapt, având în vedere că Li Shuang renunțase la puterea militară. Dar într-o zi, când va decide să scape de câinii de vânătoare, să slăbească Casa Generalului, această poveste ar deveni un cui lung în carnea casei.

    Împăratul și ceilalți ar ține acel cui în mână, gata să-l înfigă adânc în coloana vertebrală a Casei Generalului cu o simplă bătaie de ciocan.

    Dacă mai exista o cale de a remedia această situație, aceasta ar fi să-l omoare pe Jin An și să găsească un pretext – să pretindă că Li Shuang îl urmărise pentru a se răzbuna. Doar așa această problemă nu ar mai avea nicio șansă de a deveni o amenințare în viitor.

    Dar…

    – Tocmai pentru că am trecut prin atâtea greutăți, trebuie să-l mențin în viață, – rosti Li Shuang, glasul ei răgușit dar privirea și cuvintele cristal de clare.

    Și astfel, furia lui Qin Lan, oricât de mare, deveni lipsită de sens în acel moment.

    Li Shuang știa, încă de la început, cât de nechibzuită și încăpățânată fusese. Și tatăl ei îi permisese această încăpățânare. În această viață, probabil că putea să fie încăpățânată doar o singură dată. Deși ar putea să se prăbușească într-un abis în viitor, nu va regreta niciodată că a ales acest drum.

    – Domniță General… – glasul lui Qin Lan era gol, asemenea unui soldat înfrânt care își pierduse atât armura cât și armele.  Te-ai gândit la viitor?

    Li Shuang se gândise. Se gândise la viitorul lui Jin An, îngrijorându-se pentru el, însă viitorul ei părea să nu mai conțină nimic de care să-i fie teamă.
    Li Shuang simți cum inima îi tresări la întrebarea lui Jin An, însă chipul îi rămase calm, deși un tremur abia vizibil îi străbătu mâna care încă îi ținea încheietura.

    – Eu… – vorbi ea încet, ca și cum cuvintele ar fi fost prea grele pentru a le rosti.  Probabil că nu voi putea să fiu cu tine.

    Ochii lui Jin An se întunecară ușor, dar el nu spuse nimic. Privea fix în ochii ei, fără nicio urmă de judecată sau reproș, dar și fără acea luminozitate care o făcuse mereu să creadă că el avea încredere totală în ea.

    Li Shuang își lăsă privirea în jos și continuă, vorbind mai repede, ca și cum încerca să termine o rană deschisă înainte ca durerea să devină insuportabilă:

    – După ce mă întorc în capitală, voi intra în palat. Împăratul m-a numit Stăpână a Cetății și, pentru a-mi proteja familia și Casa Generalului, voi trebui să îmi asum această datorie.

    Aceste cuvinte fuseseră rostite cu o asemenea greutate încât atmosfera din cameră părea să se prăbușească. Wu Yin, care privea scena cu o expresie amuzată, își plecă ochii, fluturând încet evantaiul său ca să spargă tăcerea sufocantă.

    – Așadar, te sacrifici pentru familie și țară, – rosti Wu Yin, dar fără ironia obișnuită.  Totuși, o povară atât de mare ar putea fi prea grea chiar și pentru o femeie general.

    Li Shuang nu-i răspunse lui Wu Yin, dar privirea ei se ridică din nou spre Jin An.

    – Eu… nu pot să-ți promit nimic, Jin An. Dar dacă trupul tău este stabil acum, poate că vei găsi răspunsuri și un nou scop pentru tine însuți. Nu vreau să fii prins între trecut și mine.

    Jin An o ascultă tăcut, dar întrebarea lui, rostită pe un ton calm, străpunse liniștea:

    Dacă mă întorc la tine, chiar și atunci când vei fi în palat, mă vei respinge?

    Li Shuang simți cum pieptul i se strânse, dar glasul ei rămase ferm:

    – Nu pot să te las să faci asta. În palat, chiar și un singur pas greșit poate aduce distrugere pentru tine, pentru mine și pentru toți cei dragi mie. Jin An, sunt multe lucruri pe care nu le înțelegi încă.

    Jin An își mută privirea spre fereastră, unde soarele urca tot mai sus, iar lumina dimineții îi lumina trăsăturile clare și hotărâte.

    – Nu trebuie să înțeleg totul,  rosti el.  Dar un singur lucru îmi este clar: nu vreau să te pierd.

    Li Shuang zâmbi amar, mâna ei tremurând ușor pe încheietura lui.

    – Uneori, Jin An, a păstra distanța este singura cale de a proteja pe cineva.

    Cu aceste cuvinte, ea eliberă încet încheietura lui și se ridică, pregătindu-se să părăsească camera.

    – Pregătește-te pentru plecare mâine. Tot ce urmează să se întâmple în capitală… va fi decizia mea, – spuse ea, fără să-și mai întoarcă privirea spre el.

    Când ieși din cameră, Jin An rămase pe pat, privind liniștit către ușa prin care plecase. În ochii săi, o hotărâre nestrămutată începu să se contureze, una pe care Li Shuang nu putea s-o prevadă încă.

    Wu Yin oftă adânc, își strânse evantaiul și ieși încet din cameră, șoptindu-și pentru sine:

    – O povară atât de grea pentru o viață atât de scurtă. Cât de complicată este inima umană.

  • Shadow love / Iubire din umbră

    Era aproape zori când Qin Lan și Wu Yin se întoarseră de pe munte, acoperiți de rouă.

    Când Qin Lan intră în mica casă, o găsi pe Li Shuang ghemuită sub pat, cu o mână prinsă în lanțul sprijinit de pat, cealaltă îmbrățișându-și genunchiul. Dormea cu capul sprijinit pe braț, arătând epuizată și vulnerabilă.

    Cum ea nu era trează, Qin Lan îndrăzni să o observe mai atent. Hainele îi fuseseră puse la loc, centura îi era legată în grabă după ce fusese ruptă, iar gulerul îi era deteriorat. Părul îi era răvășit, iar pe gât și claviculă avea urme roșii, diferite de rănile anterioare…

    Qin Lan știa ce erau acele urme, dar nu-și imaginase niciodată că va vedea astfel de semne pe gâtul lui Li Shuang. Împreună cu hainele deteriorate și starea ei de acum, dormind ghemuită lângă pat, nu era greu de ghicit ce făcuse bărbatul care zăcea acolo în absența lui.

    Gâtul lui Qin Lan se strânse, iar maxilarul i se încleștă pentru o clipă înainte să nu se poată abține să o cheme încet:

    – Domniță general.

    Epuizată de evenimentele zilei, Li Shuang dormea mai profund decât de obicei, ridicându-și capul abia la chemarea blândă.

    Ochii ei aveau încă ceața trezirii, dar, văzându-l pe Qin Lan clar, acea ceață dispăru cu o clipire:

    – Ah, Qin Lan.

    Răspunse răgușit, sprijinindu-se pe genunchi pentru a se ridica, dar, stând ghemuită atât de mult timp, aproape că se împiedică. Qin Lan o prinse la timp.

    Fuseseră camarazi mulți ani, luptând împreună aproape în fiecare bătălie, iar un astfel de sprijin mutual era obișnuit. Li Shuang își ciupi sprânceana pentru a-și limpezi mintea, abia începuse să-i mulțumească, când, pe neașteptate, Qin Lan o trase deoparte și își scoase sabia, îndreptând-o spre gâtul lui Jin An! Părea hotărât să-i ia viața cu o singură lovitură!

    Într-o clipă, orice urmă de somn dispăru din mintea lui Li Shuang. Își ridică mâna pentru a bloca cotul lui Qin Lan, oprindu-i cu greu atacul.

    – Qin Lan? – întrebă ea, nevenindu-i să creadă.  Ce faci?

    Wu Yin, care organizase ierburi afară, auzi agitația și intră. Văzând scena, se grăbi să-l imobilizeze pe Qin Lan, trăgându-l înapoi:

    – Generale Qin, ce e cu tine? Te-a posedat cineva?

    Nu era posedat – era mistuit de furie, mânios pe lipsa de respect și acțiunile rușinoase ale acestui bărbat față de Li Shuang, dar și mai furios pe el însuși…

    Petrecuse noaptea adunând ierburi cu Wu Yin, care pretinsese că erau pentru tratarea rănilor lui Li Shuang și Jin An.

    Dar Qin Lan îi văzuse adevăratele intenții. Știa că acest om încerca să-i apropie pe Li Shuang și acel bărbat misterios. Ar fi trebuit să se întoarcă rapid pentru a o păzi pe Li Shuang, așa cum făcuse mereu…

    Dar, pe când culegeau ierburi, Wu Yin rostise ceva ce îl opri:

    – Să mai căutăm ierburi. Dacă ne întoarcem prea devreme și sunt „în toiul a ceva”, ar fi stânjenitor.

    Li Shuang nu putea fi niciodată o astfel de persoană – în trecut, Qin Lan ar fi găsit această sugestie demnă de râs. Dar acum, acele cuvinte îi țintuiseră pașii.

    Și dacă?

    La urma urmei, Li Shuang deja făcuse imposibilul întorcându-se din Frontiera de Nord doar pentru a căuta un singur bărbat și împrumutând trupe de la Împărat, plătind cine știe ce preț pentru a salva acea persoană… Făcuse deja multe lucruri pe care Qin Lan le considera cu totul absurde.

    Iar noaptea era atât de adâncă, capabilă să acopere atâtea secrete… Comparativ cu acțiunile ei anterioare, cuvintele lui Wu Yin nu păreau atât de exagerate.

    Așa că Qin Lan rătăcise prin pădure toată noaptea cu Wu Yin, nedorind să se întoarcă la Poarta Wu Ling până când zorii nu se apropiaseră. Dar nu se așteptase să o găsească pe Li Shuang în această stare.

    Dacă ar fi fost de bunăvoie, Qin Lan ar fi acceptat fără un cuvânt, suprimându-și orice emoție. Dar acum, văzând starea ei dezordonată și semnele luptei din noaptea trecută, nu-și mai putea stăpâni furia.

    – Acest om este extrem de periculos pentru Domnița General. Nu-l pot lăsa să trăiască.

    Se mișcă pentru a se elibera din strânsoarea lui Wu Yin, dar acesta nu era atât de ușor de înfrânt. Evantaiul său din mânecă alunecă și, cu trei-patru mișcări iscusite, îl împinse pe Qin Lan spre cealaltă parte a camerei, poziționându-se între Li Shuang, Jin An și Qin Lan.

    Wu Yin aruncă o privire înapoi, mintea sa ageră înțelegând rapid tensiunile dintre acești oameni. Fără a fi nevoie să spună ceva, zâmbi doar și își flutură evantaiul de două ori:

    – Acest om este comoara Porții Wu Ling. Nu doar că Domnița General ți-ar interzice să-l ucizi, dar nici eu nu te-aș lăsa să-i faci vreun rău. Dacă ești furios, suportă – oricum, nu ai nicio șansă să reușești.

    – Acest om a lipsit-o de respect pe Domnița General în repetate rânduri! Astăzi, chiar cu prețul vieții mele, nu-l voi lăsa să părăsească această încăpere viu, – rosti Qin Lan cu glas întunecat, privindu-l pe Jin An ca pe cel mai crunt dușman întâlnit vreodată pe câmpul de luptă, cu intenția de a ucide izbucnind din privirea sa.

    Li Shuang știa că Qin Lan era cu adevărat furios, însă această situație era stânjenitoare, indiferent din ce unghi ar fi privit-o. Își trase gulerul mai sus pentru a-și acoperi gâtul și rosti cu un oftat:

    – Este doar… într-o stare temporară.  Li Shuang își plecă privirea.  Fie că m-a rănit, fie că s-a întâmplat accidentul din noaptea trecută, nimic nu a fost cu adevărat intenția lui.

    – Indiferent, el reprezintă o primejdie ascunsă, – grăi Qin Lan cu severitate.  Domniță General, iartă-mi îndrăzneala, dar astăzi acest om nu trebuie să mai trăiască.

    Li Shuang tăcu. După mulți ani de colaborare cu Qin Lan, știa că, astăzi, chiar dacă i-ar fi dat un ordin militar, probabil că… acesta nu l-ar fi ascultat.

    – Ah, – exclamă Wu Yin pe neașteptate. – Este zori de zi.

    Privirea lui Li Shuang se mută spre fereastră, unde razele dimineții inundau cerul, iar soarele urca încet peste munții îndepărtați, revărsându-și lumina peste pământ.

    Din instinct, privi înapoi și văzu că Jin An, întins pe pat, nu se transformase într-un copil. Pe pieptul său rămăsese doar semnul roșu de flacără, asemenea nopții trecute. Spre surprinderea ei, Jin An era… treaz.

    El o privea direct pe Li Shuang, cu o privire clară și pătrunzătoare, la fel cum o privea în fiecare noapte în ținuturile de la graniță. Doar că acum, în loc de lumina lunii, ochii lui reflectau strălucirea dimineții.

    Aceasta era prima dată când Li Shuang îl vedea pe Jin An, adult, în lumina zilei.

    Rămase ușor amețită, gândindu-se că apropierea ei ar fi putut întârzia transformarea lui, însă… acum, în afară de lanț, nici o parte a trupului său nu atingea pe Jin An.

    În timp ce era surprinsă, Wu Yin remarcă și el:

    – Ah, în sfârșit seamănă cu ceea ce bătrânii descriau despre o gazdă a Gu-ului.

    Cu semnul de pe piept, dar altfel nediferit de oamenii obișnuiți, se părea că, după încercarea de ieri, Jin An devenise în cele din urmă… o gazdă completă a Gu-ului.

    Dar în acel moment, Jin An nu părea să observe schimbările din trupul său. Privirea lui era îndreptată doar spre Li Shuang, iar glasul său răgușit răsună:

    – Te-am rănit din nou, nu-i așa?

    Vocea lui purta o durere adâncă, iar inima lui Li Shuang se strânse ușor pentru el. Deschise gura să-i răspundă, însă, înainte să poată spune ceva, simți din nou izbucnirea intenției de a ucide.

    Își întoarse capul și-l văzu pe Qin Lan înaintând cu o hotărâre de neclintit, privirea lui ascuțită ca o lamă, hotărât, așa cum spusese, să-i ia viața lui Jin An în acea zi…

  • Shadow love / Iubire din umbră

    Sărutul fusese prea lung, prea tandru. Li Shuang nu avea nicio idee când sau cum ar fi trebuit să-l încheie, însă, înainte să-și facă griji, Jin An fu cel care o eliberă primul.

    Palma lui caldă alunecă încet de pe obrazul ei, pe măsură ce căzu într-un somn profund.

    Aceasta era prima dată când Li Shuang imobiliza un bărbat de perete pentru a-l săruta, iar el… adormi?

    Simțind cum temperatura corpului său revenea treptat la normal, iar trupul său se relaxa complet, Li Shuang nu știa cum să interpreteze situația.

    Dar măcar… acum putea să respire din nou.

    Li Shuang îl sprijini pe Jin An, complet inert, de peretele din colț, cu o mână susținându-i talia, cealaltă ținându-l de umeri, în timp ce își folosea propriul umăr pentru a-i sprijini capul ce se lăsase în jos.

    – Wu Yin! – strigă ea afară. – Dacă nu ai plecat deja, vino să mă ajuți să-l car.

    – Ah… bine.

    La strigătul ei, cei de afară păreau să-și revină din transă. Spre deosebire de Wu Yin, care intră cu un zâmbet pe buze, Qin Lan rămase afară, cu o expresie greu de citit, privind prin ușa și ferestrele dărăpănate ale micii case.

    Wu Yin intră și se apropie de Jin An, preluând greutatea acestuia împreună cu Li Shuang, mutându-l pe pat.

    – Generale Li, – Wu Yin zâmbi în timp ce Li Shuang, așezată lângă pat, îi ștergea transpirația de pe frunte lui Jin An. Zâmbetul lui nu părea să se clatine, ca și cum tocmai nu ar fi participat la o evacuare de urgență a întregii secte.  Voi, militarii, sunteți cu adevărat neînduplecați.

    Li Shuang îi aruncă o privire.

    – În loc să faci comentarii inutile, de ce nu chemi discipolii înapoi?

    – Nu e nevoie, – făcu Wu Yin un gest cu mâna. – Cine știe în ce stare va fi când se trezește? Să alerge încoace și încolo ar fi o bătaie de cap. Poarta Wu Ling a trăit de generații pe Muntele Long de Sud; au unde să stea.

    – Pe măsură ce vorbea, ochii i se îngustară într-o expresie amuzată.

    – Se face târziu. Poate ar trebui să-l trimit și pe cel de afară. Rămânând doar voi doi la Poarta Wu Ling, Domniță General, puteți face ce doriți.

     

    Li Shuang simți o iritare crescândă, dar, urmând cuvintele lui Wu Yin, privirea ei involuntar coborî spre pieptul dezgolit al lui Jin An și spre zona din jurul taliei lui –

    Centura lui era oarecum ruptă, abia ținându-se. Cu forța ei, un singur deget ar putea să o smulgă…

    Concentrează-te! Ce era în mintea ei?

    Li Shuang își folosi rațiunea pentru a înăbuși aceste gânduri absurde. Dacă nu ar fi fost nimeni prin preajmă, probabil că s-ar fi plesnit singură pentru a-și recăpăta claritatea.

    Deși mintea îi era într-o furtună, Li Shuang reuși să-și controleze emoțiile. Se mulțumi să-i arunce lui Wu Yin o privire rece.

    – Adu apă caldă.

    Wu Yin făcu o mutră dezamăgită, văzând că spectacolul nu mai era amuzant, și plecă. Când trecu pe lângă Qin Lan, care încă stătea nemișcat, îi bătu ușor pe umăr:

    – Lasă-i puțin timp singuri. Vino cu mine.

    Qin Lan nu se mișcă.

    – De ce a ajuns așa?

    Deși Qin Lan îl văzuse rar pe Jin An în Frontiera de Nord, din puținele întâlniri știa că acest om în negru, de origine misterioasă și cu puteri mari, era rațional și o proteja pe Li Shuang. Acum, însă, părea complet transformat într-un monstru.

    – Așteaptă să-ți spună Generalul mai târziu.  Wu Yin îl trase după el. Qin Lan plecă cu reticență, privind în urmă la fiecare pas.

    Înainte ca interiorul camerei să dispară complet din vedere, ceea ce văzu Qin Lan fu profilul lui Li Shuang, în timp ce îi ștergea fruntea bărbatului de pe pat.

    Ca o femeie obișnuită privind spre cel drag, tratându-l ca pe o comoară prețioasă, cu o blândețe și o devotare rar întâlnită.

    Poate că nici măcar Generalul… nu-și dădea seama că, într-o zi, avea să privească pe cineva cu o asemenea expresie.
    Li Shuang îi ceruse lui Wu Yin să aducă apă, dar acesta părea să fi plecat cu Qin Lan fără intenția de a se întoarce. Cu încheietura încă legată de cea a lui Jin An prin lanțuri, nu putea merge nicăieri. Se așeză pur și simplu pe pat, așa cum stătuse mai devreme, sprijinindu-i capul lui Jin An în poală, lăsându-l să doarmă liniștit.

    Îi studia atent trăsăturile.

    Ceva părea diferit față de cum îl știa. Petrecând timp cu Jin An, Li Shuang începuse să observe diferențele. Noaptea, poate pentru că fuziunea lui Jin An cu Gu-ul Mătasei de Jad era mai completă, puterea sa era mai mare, iar marcajele de flacără de pe pieptul său se extindeau până la colțurile ochilor. Când își deschidea ochii, pupilele îi apăreau ca și cum ar fi fost pătat de roșul acelor flăcări, o culoare sângerie.

    Ziua, când era copil, fața îi era deosebit de curată, cu ochii negri asemenea oamenilor obișnuiți, doar semnul roșu de pe piept diferențiindu-l de ceilalți copii.

    Dar azi trupul lui Jin An era diferit.

    Rămăsese adult, dar marcajele de flacără nu se extinseseră de pe piept, rămânând strânse într-un cluster rotund, ca atunci când era copil. Ochii îi erau închiși, așa că Li Shuang nu putea vedea culoarea lor, dar, ținându-l, simțea că temperatura trupului său nu mai era la fel de fierbinte ca de obicei.

    Dacă nu ar fi fost acel cluster de flăcări, trupul său părea să fi revenit la starea unui om obișnuit.

    Curioasă, Li Shuang își întinse degetul arătător, trasând cercuri ușoare peste marcajele de flacără de pe pieptul său.

    Poate îl gâdila – văzu cum mușchii pieptului i se zvâcneau ușor. Li Shuang își retrase mâna, dar când privirea i se mută de la piept înapoi la fața lui, descoperi că ochii lui Jin An erau deja deschiși.

    Pupile negre ca cea mai întunecată noapte a anului.

    Lumina lunii se strecurase prin fereastră, iar în acea lumină, pupilele lui păreau să strălucească în întuneric. În acei ochi era reflecția ei.

    – Te-ai trezit?

    El rămase tăcut, fără să răspundă imediat. În schimb, își mișcă mâna, iar lanțurile zăngăniră. Ridică mâna, privirea coborându-i spre lanțurile de oțel ce îi legau încheietura de cea a lui Li Shuang.

    – Mai devreme… – începu Li Shuang, alegându-și cuvintele cu grijă, dar Jin An se ridică din îmbrățișarea ei. Privi intens spre încheietura ei.

    Li Shuang privi și ea, observând abia acum că încheietura ei sângera, pielea fiind ruptă. Sub frecarea lanțului, rana devenise un amestec de sânge și carne, arătând destul de înfricoșător.

    Privirea lui Jin An ezită.

    – Nu-i nimic, – spuse Li Shuang repede, temându-se că el s-ar învinui. Doar o rană superficială.

    Îndată ce termină de vorbit, Jin An îi prinse delicat brațul. Înainte ca ea să poată reacționa, el își întinse limba și îi linse cu hotărâre rana de pe încheietură.

    Li Shuang rămase înmărmurită.

    Nu putea decât să-l privească pe Jin An, incapabilă să proceseze ceva, simțind doar delicatețea buzelor și limbii sale. Deși presiunea nu era ușoară, fricțiunea cu ușoara durere și gâdilătura trimitea fiori din coloană în creier.

    Mintea îi deveni goală.

    Ce făcea…

    Ce făcea el?

    După ce își trecu limba peste rana de pe încheietura ei, Li Shuang își reveni în cele din urmă și încercă să-și retragă mâna, dar Jin An nu o lăsă. Buzele lui apăsară asupra rănii, ca și cum ar savura o delicatesă rară, mișcările lui terifiant de ambigue și seducătoare.

    – Te vreau, – spuse el, ducându-i încheietura la gură.

    Sunetul lanțurilor, durerea ușoară a rănii și lumina lunii filtrată prin fereastră făceau ca această noapte să pară deosebit de periculoasă și… intimă.

    Li Shuang putea să-și audă inima bătând puternic, sângele clocotind inconfortabil.

    Dar, în același timp, ca un blestem repetat în mintea ei, îi reveni brusc amintirea cuvintelor lui Sima Yang din ziua în care scrisese edictul imperial: „Shuang’er, sper doar ca într-o zi să nu regreți asta.”

    Ca o lovitură la cap, aceste cuvinte o treziră instantaneu, transformând toată intimitatea în pericol, trimițând un fior rece pe șira spinării.

    Îl împinse violent pe Jin An, cu atâta forță încât lanțul o trase după el, dar Li Shuang se ridică rapid, păstrând distanța maximă pe care lanțul o permitea.

    Nu putea uita ce trebuia să facă odată ce se întorcea.

    După ce fu împins, Jin An pur și simplu se ridică și se îndreptă spre ea, fără nicio emoție în ochi. Li Shuang realiză în sfârșit că ceva nu era în regulă cu el. Aproape imediat își stăpâni toate emoțiile ascunse.

    – Jin An, – încercă ea să-l trezească spunându-i numele, dar Jin An făcu un pas înainte și o ridică, acoperindu-i gura fără avertisment.

    Li Shuang încremeni, întorcându-și cotul pentru a-l împinge în piept, dar mâinile lui îi înconjuraseră deja talia, apucându-i centura. Ca și cum ar fi rupt hârtia, Li Shuang simți cum talia i se slăbea.

    Era cu adevărat o retribuție karmică – mai devreme se gândise cum un singur deget ar putea să-i smulgă centura lui Jin An, dar înainte să poată acționa, acest bărbat care fusese întins în pat o făcuse înaintea ei.

    Dar acum nu era timp de glume. Li Shuang știa că ceva se stricase cu Jin An în timpul somnului său.

    Dacă trupul său schimbător de mai devreme semăna cu starea în care Gu-ul Mătasei de Jad intrase prima dată într-un trup, atunci starea sa actuală era ceea ce se întâmpla când Gu-ul se stabiliza în trup și își căuta confortul de la stăpânul său?

    Dar ea nu intenționa să-l liniștească în acest mod!

    – Calmează-te! – spuse Li Shuang, întorcându-și capul, inspirând adânc și rostind aceste cuvinte, dar Jin An deja o împinsese pe pat.

    Centura fusese deja ruptă, iar gulerul îi fu aproape imediat sfâșiat. Umerii i se răciseră când pielea îi intră în contact cu aerul, iar în clipa următoare, buzele lui Jin An trăsară o urmă de foc pe umăr, pe claviculă și în jos, spre centrul pieptului ei.

    Inima lui Li Shuang tresări alarmată. Îi cuprinse repede capul, fără a folosi imediat forța, ci mângâindu-i obrajii, făcându-l să privească în sus. Gândind că ea dorea să-l sărute, când buzele lor se întâlniră, Li Shuang își apăsă mâna liberă pe ceafa lui, adunându-și energia internă și lovind puternic partea din spate a gâtului.

    Simți cum trupul lui Jin An se încordă. O privi, iar ochii i se închiseră încet.

    Li Shuang îi verifică imediat pulsul, știind că nu-și reținuse forța. Știa că puterea necesară pentru a face un om obișnuit să leșine ar putea să nu fie suficientă pentru Jin An, dar folosind prea multă forță, risca să-i facă rău.

    Dar, din fericire.

    Așa cum se aștepta de la Jin An, doar leșinase.

    Li Shuang îl împinse repede deoparte, se ridică din pat și își ajustă în grabă hainele. Voia să plece, dar era încă legată de lanțuri.

    Trebuia să caute cheia în cameră, dar după atâtea lupte, cheia se pierduse demult. Nu-i rămânea decât să aștepte ca Wu Yin și ceilalți să se întoarcă cu o cheie de rezervă.

    Li Shuang oftă adânc, așezându-se cu genunchii la piept sub pat, aruncând o privire înapoi spre Jin An, care zăcea inconștient. Zâmbi amar.

    Dacă ar fi fost oricine altcineva, i-ar fi luat viața de multe ori până acum. Dar cu el, indiferent cât de exagerate îi erau acțiunile, Li Shuang descoperea că nu putea să-l condamne cu adevărat.

    Știa că, atunci când își va recăpăta conștiința și își va aminti ce făcuse, probabil că Jin An se va urî mai mult decât oricine altcineva pe lume.

    Gândindu-se la asta, Li Shuang simți mai multă durere pentru el decât pentru ea însăși.

  • Shadow love / Iubire din umbră

    Li Shuang scrise o scrisoare în care le ordona tuturor comandanților să conducă trupele înapoi în capitală.

    Generalii care primiseră mesajul erau îngrijorați pentru siguranța lui Li Shuang și ezitau să plece. Veniră împreună la Poarta Wu Ling și o văzură pe Li Shuang, observând rana de pe gâtul ei. Mai mulți generali se înfuriară deodată – toți o urmaseră pe Marele General în campanii, la nord și la sud, de mulți ani, și erau practic unchii lui Li Shuang. Deși aceasta încercă din răsputeri să-i liniștească, Fu Changqing refuză să plece.

    – Generale, ca să fiu sincer, când am pornit la drum, Marele General ne-a instruit în repetate rânduri să te protejăm. Acum că ești în pericol, nu putem…

    – Nu este nimic grav. Această rană a fost doar un accident, – îl întrerupse Li Shuang, vizibil exasperată.

    – Cum să fie un accident? Generale, mă crezi orb? Această rană arată clar că cineva a folosit o mare forță, ți-a rănit gâtul și ți-a lăsat vocea răgușită. Acea persoană cu siguranță a avut intenția să ucidă!

    Fu Changqing își ridică intenționat glasul, dorind ca discipolii de la Poarta Wu Ling să audă și să se simtă rușinați. Prima reacție a lui Li Shuang, însă, fu să privească înapoi spre camera lui Jin’an. Deși camera era departe, Jin’an nu era o persoană obișnuită – cu auzul său ascuțit, cine știe dacă auzise?

    Li Shuang oftă:

    – Generale Fu, lucrurile aici sunt în mare parte rezolvate. Am salvat pe cei ce trebuiau salvați, iar această rană a fost cu adevărat un accident. Mă voi întoarce în capitală împreună cu armata principală peste două zile. Știu că ești îngrijorat, așa că poate lași o mie de cavaleri de elită aici…

    Înainte ca Li Shuang să-și termine fraza, Qin Lan interveni din apropiere:

    – Acest subaltern este dispus să rămână și să o protejeze pe Domnița General.

    Fiind garda personală a lui Li Shuang, cu un curaj și abilități marțiale remarcabile, Qin Lan îi liniști parțial pe Fu Changqing și pe ceilalți generali. Deși încă aveau îndoieli, nu insistară mai mult, văzând determinarea lui Li Shuang. Coborâră muntele.

    Privindu-i plecând, Li Shuang răsuflă ușurată. Qin Lan întrebă din apropiere:

    – A fost acel om în negru cel care te-a rănit la gât, Domniță General?

    Li Shuang fu surprinsă:

    – De ce întrebi asta dintr-o dată?

    Qin Lan nu o privi, ci rămase cu ochii ațintiți în depărtare, cu o expresie lipsită de emoție:

    – Nimic… doar cred că poate doar rana provocată de el te-ar face să-l protejezi atât.

    Li Shuang îl văzu pe Wu Yin îndreptându-se spre camera lui Jin’an. Atenția îi fu atrasă imediat acolo și, în timp ce se îndrepta spre acel loc, răspunse casual:

    – Era doar confuz la acel moment. Găsește pe cineva să-ți pregătească o cameră pentru a sta temporar. Vom pleca și noi peste două zile.

    Când Li Shuang se întoarse în cameră, îl văzu pe Wu Yin stând lângă pat, privindu-l pe Jin An, cu sprâncenele ușor încruntate.

    – Ce s-a întâmplat?

    – Privește singură.

    Wu Yin se dădu la o parte, iar Li Shuang văzu că îi dezbrăcase pe Jin An de hainele sale. Jin An stătea întins pe pat, cu ochii închiși, părând să doarmă, însă, dintr-un motiv necunoscut, semnul de flacără de pe pieptul său fluctua. Într-un moment, flăcările se întindeau până pe față, iar în următorul se retrăgeau, devenind extrem de mici. Schimbările se petreceau rapid, marcajele roșii mișcându-se ca niște insecte sub piele, reorganizându-se și zvârcolindu-se.

    Li Shuang se încruntă.

    – Cum s-a întâmplat asta?

    – Nu știu, – răspunse Wu Yin, cu un ton nevinovat, încrucișându-și brațele.  Când l-am examinat azi, am observat că pulsul și respirația erau ușor instabile, dar nu păreau serioase, așa că l-am lăsat să se odihnească în cameră. Tocmai acum cineva care trecea pe lângă casă mi-a spus că a auzit gazda Gu-ului Mătasei de Jad gemând înăuntru, așa că am venit să verific. Când i-am îndepărtat hainele, l-am găsit așa.

    De îndată ce termină de vorbit, Jin An scoase un geamăt slab. Părea să sufere o durere excruciabilă în piept, ceea ce îi făcu întregul trup să se strângă într-un ghem.

    Inima lui Li Shuang se strânse instantaneu. Se așeză lângă Jin An, sprijinindu-i capul în poala sa, mângâindu-i ușor fața și fruntea, ștergându-i sudoarea.

    – Nu este Gu-ul Mătasei de Jad cea mai mare comoară a Porții Wu Ling? Gândește-te la ceva, află de ce a devenit așa brusc.

    Wu Yin oftă neajutorat.

    – Domniță general, îmi ceri imposibilul. El este diferit de toate gazdele Gu-ului din trecut și necesită studiu. Nu am aici materiale de referință, cum să investighez… Ah, stai.

    Wu Yin își lovi fruntea cu palma.

    –Când Gu-ul Mătasei de Jad și gazda sa se resping, arată destul de asemănător cu starea sa actuală, dar asta se întâmplă de obicei doar când Gu-ul intră prima dată în trup.

    Pe măsură ce timpul trecea și soarele apunea în spatele munților îndepărtați, starea lui Jin An deveni și mai instabilă. Marcajele de flacără se extinseră de la gâtul său până pe întregul trup, apoi se contractară rapid din nou. Trupul său tremura violent, articulațiile degetelor i se îngroșau treptat, iar corpul îi creștea continuu.

    Strângea din maxilar, suportând parcă o agonie sfâșietoare. Li Shuang, aflată suficient de aproape, auzea cum îi scrâșnesc dinții.

    Wu Yin își schimbă expresia de la ușor amuzată la una gravă.

    – Aduceți lanțurile de oțel! – strigă el afară.

    Li Shuang îi aruncă o privire, fără a-l opri.

    – Leagă-ne împreună.

    – Domniță general, aceasta nu e o glumă.

    – Nu glumesc, – spuse Li Shuang, ținându-i capul lui Jin An.

    Acum Jin An se transformase într-un bărbat adult, purtând doar pantalonii largi care nu se rupseseră. Își scrâșnea dinții, scoțând sunete asemănătoare unor mormăituri de fiară din gât.

    Ea nu glumea – în primul rând, pentru că avea încredere că Jin An nu i-ar face rău, și în al doilea rând, pentru că se temea că, dacă și-ar pierde controlul, fără o cușcă acolo, ce s-ar întâmpla dacă ar dispărea fără urmă?

    Oamenii de afară aduseră lanțurile de oțel. Qin Lan, auzind agitația, intră în cameră și rămase împietrit la priveliște.

    Jin An arăta cu adevărat înfricoșător, ca un monstru legendar. Marcajele roșii de pe trupul său nu încetau să se extindă și să se contracte. Brusc, ochii lui se deschiseră – erau de culori diferite, unul roșu ca sângele și celălalt negru ca noaptea.

    Li Shuang luă lanțurile aduse de ceilalți și începu să le lege de Jin An, dar chiar când îi asigurase mâna și înainte de a închide lanțul la propriul său încheietură, Qin Lan se repezi înainte și îi apucă încheietura:

    – Domniță general, tu…

    Înainte ca el să poată termina protestul, Jin An, încă în brațele lui Li Shuang, îi aplică o lovitură cu mâna liberă – prea rapidă pentru ca Li Shuang să o oprească.

    Luându-l pe nepregătite, Qin Lan fu lovit în piept și împins înapoi trei pași, până se izbi de o masă. Trupul îi tresări, scuipând un jet de sânge.

    Wu Yin își dădu seama că situația era gravă și strigă imediat afară:

    – Toată lumea evacuează muntele!

    Chiar atunci, simți căldură pe ceafa sa – fusese prins de gât. Cu agilitate, Wu Yin evită mâna lui Jin An.

    Li Shuang, între timp, reuși să blocheze lanțul pe propria încheietură, trăgându-l pe Jin An înapoi și oprindu-i urmărirea.

    Wu Yin scăpă din căsuță, în timp ce Jin An fu tras înapoi, prăbușindu-se peste Li Shuang.

    Ochii săi continuau să-și schimbe culorile, când unul roșu și unul negru, când amândoi roșii sau amândoi negri, schimbându-se fără încetare. Dar un lucru rămânea constant: reflecția lui Li Shuang din pupilele sale.

    Zăcu peste ea, nemișcat, cu excepția respirației grele.

    – Jin An,  îi chemă ea numele, sperând să-l calmeze, așa cum o făcuse în temniță înainte.

    El nu răspunse, dar când Qin Lan se sprijini pe masa răsturnată pentru a se ridica, Jin An întoarse capul la sunet. Marcajele roșii urcară haotic pe fața sa, dinții scrâșnind audibil, ca și cum ar fi vrut să sară și să-i sfâșie gâtul lui Qin Lan.

    – Calmează-te, – vorbi Li Shuang.

    Jin An nu se mișcă. Când Qin Lan, ținându-se de piept, spuse:

    – Domniță general, dezleagă lanțurile. Lasă-mă să-l țin pe loc în timp ce fugi.

    Aceste cuvinte făcură ca pupilele lui Jin An să strălucească într-un roșu intens. Forța sa se amplifică, iar pentru o clipă uită de Li Shuang, trăgând-o după el în timp ce făcea un pas spre ușă pentru a-l ataca pe Qin Lan.

    Li Shuang își strânse dinții din cauza durerii provocate de lanțurile care îi răneau încheietura, forțându-l pe Jin An să se retragă și să-l imobilizeze într-un colț al camerei.

    – Ieși! – îi ordonă ea aspru lui Qin Lan.

    Văzând că încheietura lui Li Shuang sângera acum din cauza mișcărilor anterioare, Qin Lan strânse puternic din maxilar. Wu Yin, care condusese discipolii Porții Wu Ling în afara casei, se întoarse și îl trase afară pe Qin Lan fără să accepte obiecții:

    – Când ți se spune să pleci, vii cu mine!

    Qin Lan nu putu suporta să o lase pe Li Shuang și privi înapoi.

    Jin An încercă și el să se repeadă afară, dar Li Shuang își înfășură ambele brațe în jurul taliei sale, privindu-l direct în ochi. Se ridică pe vârfuri și îl mușcă de buze.

    Li Shuang își închise strâns ochii. Deși nu știa cum să sărute, știa cum să-și transfere respirația în trupul lui Jin An. Așa că își umezi buzele uscate și forță deschiderea buzelor și dinților săi.

    Temperatura lui era prea ridicată, făcându-l amețit. Întregul ei trup apăsa asupra lui, ținându-l în colț, fără să-i permită nicio mișcare.

    Mușchii lui Jin An, care zvâcneau din cauza sângelui său agitat, și marcajele roșii în continuă schimbare, păreau să se liniștească treptat. El accepta liniștit revendicarea – sau poate alinarea – oferită de Li Shuang.

    Trupul său tensionat începu să se relaxeze. Ochii săi erau pe jumătate închiși, asemenea unei persoane aflate între veghe și amețeală.

    O mână îi era legată de mâna lui Li Shuang, ținută la spate. Cealaltă, fără a fi nevoie de vreo instrucțiune, se ridică natural spre obrazul lui Li Shuang, mângâindu-i pielea, sprijinindu-i bărbia și ridicându-i capul la un unghi mai confortabil.

    Apoi închise ochii.

    Tot ce conta era să simtă căldura celuilalt; nimic altceva nu mai avea importanță.

    Ce culoare aveau ochii săi, ce formă luaseră marcajele de pe trupul său, cine era afară, dacă mai privea cineva… nimic nu mai conta.

    Știa doar că se supunea ei, și sărutului său.